[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (22)

roman
Distribuie:

 

22.

La un moment dat, când disputele erau mai înverşunate, pilotul, paraşutistul, colecţionarul de fluturi exotici, presupusul criminal şi, mai nou, mai mult decât orice, vedeta tv Titus Badea dispăruse cam o lună, pentru a mări suspansul. Lăsând să se înţeleagă că-şi pierduse urma. Nu mai răspundea nici la telefon. Personajele principale, de fapt Monika şi Titus, începuseră să se retragă periodic, dând impresia că-şi încheiasera misiunea; care fusese aceea de a pune în mişcare maşinăria emisiunii. Se forma, ad-hoc, acel evantai de moderatori şi alte apariţii, în special oameni care nu numai că erau needucaţi, în cea mai mare parte a lor, dar care lăsau impresia că nu urmaseră niciodată şi aveau să absenteze, pentru totdeauna, de la şcolile elementare ale bunului simţ. (Dar nu-ţi trebuie studii, ca să ai bun simţ. Toynbee are dreptate, instrucţia nu aduce decât o pojghiţă subţire de civilizaţie.) Sau pur şi simplu uitaseră de şcolile elementare ale bunului simţ. Începeam să mă îndoiesc tot mai mult că obiectivul meu ar fi fost deformat, eram din ce în ce în ce mai convins că vizualizam exact ceea ce se petrecea: ţara mea era o republică populară a nesimţiţilor. Țara mea se transforma, văzând cu ochii, într-o republică populară a nesimţiţilor. Aceste specimene acaparau şi ocupau totul, nu mai rămâneau locuri nici măcar în picioare. Apăreau persoane care lăsau impresia unor înalte competenţe. Psalmistul ar fi spus, atât de inspirat, că gurile lor erau morminte deschise. Îşi făcuse apariţia chiar şi procurorul meu. Acum avea obiceiul de a mesteca în permanenţă gumă, asemeni lui Sir Alex Ferguson. Se plimba prin instituţie, cu mâinile la spate, aparent liniştit, aparent competent şi profund. Vorbea la celular cu gesturi largi ale mâinii, de parcă interlocutorul era de faţă, respectiv subalternul căruia tocmai îi dădea ordine şi instrucţiuni. Mai intra şi el în emisiune dar, de regulă, se mişca prin studiouri, mort de plictiseală, cu mâinile înfipte în buzunare. Se făcea că lucrează, dar nu spunea mai nimic, spre „a nu prejudicia mersul anchetelor”, vezi doamne! Mă mai învrednicea cu câte-o privire suspectă, ca şi când mi-ar fi dat cu tifla. Îmi zâmbea cu subînţeles, ca unuia care tocmai s-a trezit din păcăleală. Dar nici eu nu-l priveam mai frumos, dându-i de înţeles că ştiam că este un procuror fără portofoliu. Un bisturiu prost, aflat în mâna unor chirurgi. Da, marele scriitor maghiar are dreptate: lipseşte din mine iubirea.

În realitate, marii protagonişti deveniseră extrem de ocupaţi. Titus era asaltat de femei frumoase, de femei avute şi darnice şi de sponsori, de producători de film şi reclame. Monika era sufocată de bărbaţi de tot felul, tineri, obsedaţi de ea până în a fi puşi în situaţia de a ameninţa că se vor arunca de la balcoane, bogaţi, unii păreau să fie strălucitori, de producători de la casele de discuri sau film. Era o divă în devenire. Nu, era direct o divă. În oraş, şi în ţară, mai mult ca sigur, apăruse de foarte devreme un bener imens, în care Monika pozase într-o reclamă, la nu știu ce detergent. Adolescenţi de prin cluburi, care dansau în draci, urcaţi pe boxe înalte, se îmbrăcau doar în tricouri pe care era scris numele ei. Când nu era plecată în Ungaria, cu procurorul meu, de unde venea cu traduceri (false!), despre aşa-zisa urmărire penală a lui Titus (crimele, „crimele”!, trecuseră pe planul doi, sau pe planul n!), era de găsit sub casca de la coafor, cu părul întins, inele sau zulufi, în piscine, bălăcărindu-se ca o broscuţă, în costumul ei de baie, evident-verde!; o puteai găsi în saloanele de înfrumuseţare, unde se bronza artificial, făcea masaj anticelulitic, etc.; o găseai în studiourile de înregistrare, la şedinţe-foto sau pe platouri de filmare. În studioul de la „Meridian TV” apărea în fuste suficient de scurte pentru ca, atunci când stătea picior peste picior, cameramanii să nu rateze ocazia de-ai parcurge linia picioarelor creole, întinse pe fâşii lungi, puternice şi lucioase de fibră, ca la o atletă. Peste aceste picioare, gândeam, încă mai sunt titular. Dar nu mai ştiam pentru câtă vreme. Dar poftele masculine îţi erau provocate, iar plăcerea ochiului era stimulată şi de îngustimea taliei, scobitura din abdomen, în sfârşit, de tot desenul trupului ei, inclusiv un piept suficient de pronunţat. Totul ajunsese să fie pus în valoare, la maxinum. Gloria Monikăi ajunsese una imensă, peste noapte (ea devenise motivul pentru care se dezvoltau party-uri fabuloase), şi nu m-aş fi mirat să mă părăsească, în orice clipă. În orice moment, din zi şi din noapte, s-ar fi putut urca într-un Q7, să spunem, şi să dispară din viaţa mea. La modul definitiv. Fără să-şi aducă măcar aminte, c-aş fi existat. Mă aşteptam la aşa ceva, nu pentru că n-aş fi avut suficientă încredere în mine (nu mă gândeam obsedant și paralizant la asta), nu pentru că nu aveam deja suficientă încredere în relaţia noastră (gelozia faţă de Titus aproape coborâse spre punctul zero, la un moment dat), ci pentru că o femeie, sau oricine, poate, finalmente rezistă cu greu, în faţa unei asemenea oferte susținute și absolute. Cum să mai iubeşti un singur om, când toată lumea ţi se oferă?! Uitam că atunci când eşti îndrăgostit (iar Monika era), te diferenţiezi automat de restul lumii. Atâta timp cât se menţine vraja, în mintea şi sufletul tău nu există decât celălalt, de unul singur, indiferent de numărul şi valoarea stimulilor ce vin din exterior. Multă vreme nu l-am mai perceput nici pe Titus, ca pe un potenţial pericol. -Până la dispariţia, absenţa  Monikăi, cel puţin.- Mai mult, aveam pentru el acel „respect”, a cărui cotă era în continuă creştere, pentru de acum invidiatul său fel de a fi. Stabilisem şi un record, reuşisem să mă autodepăşesc, suportându-i atâta timp caracterul infect. Găseam însă demnă de luat în seamă atitudinea lui de viaţă, aceea de a te simţi acasă în lume, în orice loc te-ai afla şi în orice moment. -Doar Monika, dar în pozitiv, după transformarea sa spirituală, mai reuşise o asemenea înaltă performanţă.- Aceasta ar fi putut fi „lecţia Titus”, de care el nu era conştient, desigur, dacă de descotoroseai de balastrul negativ al suportului ei. Pentru că, altfel, eu eram ferm convins, în intimitatea mea, că faptele şi gândurile lui Titus erau bine prinse în bazele de date ale infernului. Dar eram uşor invidios, pentru că eu mă simţeam în viaţa asta ca într-o închisoare săptămânală, să zicem, din care evadam, periodic, în week-end-uri paradiziace. Stările de bine şi de acord cu mine şi cu cei din jur erau doar ca nişte bilete de voie de care, e drept, beneficiam din plin. Dar poate că nici unul dintre noi nu poate fi altceva decât ceea ce-i este întipărit în genă să fie. Sau în codul secret al destinului său. Am pronunţat, eu!, cuvântul „destin”?! „Ba poate, avea să mă contrazică Monika, imediat după transformarea sa spirituală. Eu sunt o mostră.” Nu mă îngrijoram că aş putea fi părăsit, pentru că patul, care era barometrul ce nu mă minţea niciodată, în ceea ce privea sentimentele Monikăi, îmi transmitea în continuare semnale mai mult decât pozitive. Monika se topea, în continuare, în îmbrăţişarea noastră. Ba, mai mult, pe zi ce trecea, participarea ei aluneca şi se termina în convulsii ce-mi dădeau senzaţia că mă confund şi scufund într-un diluviu în flăcări.

Fatalitatea s-a produs, totuşi, în cele din urmă. Pe Monika nu ştiu s-o fi aşteptat vreun Q7, nici vreun zmeu nu şi-a aruncat buzduganul, în uşa mea. Stătuserăm la mine, în ultima vreme, în garsoniera mea, ca o cutiuţă de chibrituri, cu pereţii ce păreau a fi capitonaţi cu cărţi; ne mutaserăm de la ea, mai ales pentru că, în drumul spre apartamentul ei, mai spaţios, altfel, trebuia să străbaţi o casă kilometrică a scărilor, în care hainele aveau tot timpul din lume să se îmbibe cu un iz de ciorbă de zarzavaturi, amestecat cu o acreală de pilaf stătut cu pipotă; în timp ce, iarna, mirosul predominant era acela de dovleac copt, combinat cu mirosul de sos de mărar. A făcut-o, într-un mod pe care îl apreciez din cale-afară. Mi-a trimis cel mai subtil mesaj pe care l-am primit în viaţa mea, unul din cele mai discrete mesaje care se pot expedia, chiar dacă era unul trist. Iată ce se întâmplase. Primesc, era o oră de asfințit, un sms. Deschid curierul de intrări şi văd deasupra ecrănaşului de la aparat scris: Monika. Şi, cam atât. Rulez pe ecran, dar nu găsesc nimic, în afară de un punctuleţ mic, negru. O fi vrut să-mi scrie ceva şi s-o fi răzgândit, mă găndesc. Probabil mă va suna, mă gândesc. Nu mă sună. Nu-mi trimite nici un mesaj. După vreo trei ore, o sun. Nu răspunde. Peste încă o altă oră, o sun. Nu răspunde. O sun din jumătate în jumătate de oră, dar nu dau de ea. Nu mă sună, nu vine acasă noaptea. Telefon închis, apoi. Nu vine a doua zi, nu aveam să mai ştiu nimic de ea, preţ de alte zile, de câteva săptămâni, de trei luni. Mă prind cum stau lucrurile doar a doua zi, ca un ardelean care are nevoie de timp suficient, ca să rumege totul până la capăt, după acea, credeam eu, tentativă de mesaj. Revin la „mesaj”, mă uit ca un neghiob la acel mic şi singur punctuleţ şi, dintr-odată, realizez totul: „Punct!”, îmi transmisese Monika. „Am pus punct!” Totul s-a terminat!, dorise să-mi spună. Un simplu punctuleţ, mic, negru, dar cu foarte mare importanţă. Fără alte explicaţii, fără alte cuvinte. Bine Monika, bien joue! Nimic mai ingenios! Apreciez. Nici mie, cu inspiraţiile mele de scriitor, nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva.

Dispariţia Monikăi a însemnat, la „Meridian TV”, începutul unui nou serial interminabil, la care, evident, eu nu am înţeles să mai particip. Procuroraşul meu ocupase de-acum toată sticla, lăsând impresia că s-ar da de ceasul morţii. Monika-n sus, Monika-n jos. Eram obosit, sătul şi scârbit. Mi-a fost frică, o vreme, ca Monikăi să nu i se fi întâmplat totuşi ceva. La răstimpuri, mă încerca un dor dureros. -Dureros, ar fi cam puţin spus.- Dar la intervale tot mai largi, recunosc. Un dor adânc alterna cu un adânc dispreţ. M-a sunat foarte scurt, cu număr necunoscut, după alte trei luni de tăcere, asigurându-mă că „totul este în regulă” (vocea şi dispoziţia ei chiar avuseseră darul să mă liniştească, în ceea ce privea siguranţa ei), să nu-mi fac griji, după care a închis, înainte de a putea lega orice brumă de conversaţie. A revenit cu un sms foarte telegrafic, după alte trei zile, de pe un număr de Franţa, din care eu puteam să înţeleg orice. „Poate mă voi întoarce, cândva, avem de vorbit. Sunt pe drumul cel bun. Cel mai bun!”, îmi scrisese. Putea să fie plecată cu Titus, care se făcuse şi el din nou nevăzut, la un moment dat (eram gelos pe Titus, din nou și în continuare, totuşi), în Franţa, apoi, cine ştie, în Algeria, în căutarea lui Anthocaris eupheno. Celebrul fluture exotic. Parcă-i văd, fugind cu plasa de prins fluturi, printre arbori minerali şi cămile. După care, istoviţi şi fericiţi, coborau pe plaje pustii, se prăjeau la soare, trupurile lor confundându-se cu nisipul argilos de la malul mării. Un scenariu asemănător se putea petrece oriunde altundeva, pe oricare alt petec privilegiat al planetei, cu un bărbat care ar fi răspuns la un alt nume decât Titus. Un tânăr chipeş, un macho man. Sau un multimiliardar cu părul alb. Și ochelari mincinoși de soare. Încă aflat în putere. Îmi venea mai greu să-mi imaginez că Monika se retrăsese undeva, într-un colţ ferit de lume, cum mă lăsase Vlad să cred, pentru a-şi consuma o etapă de penitenţă. (Dar exact asta se întâmpla!) După care se întorcea la mine, spăşită, curată, cu cazierul în alb, gata s-o luăm de la început. Să continuăm, din punctul în care rămăseserăm. Eu mă simţeam înclinat să refuz a mai avea în vedere un astfel de scenariu; şi nici energiile necesare nu eram convins c-aş mai fi fost dispus să le pun la bătaie, pentru a mă lăsa copleşit de eventualitatea unei astfel de reîntâlniri miraculoase și spectaculoase. Poate că această unică, explozivă şi supremă iluzie, care este iubirea, îşi epuiza şi ea resursele, îşi consumase vraja, după ce mă făcuse să merg uneori, ca plutind, mai departe. Oricum, chiar dacă totul se sfârşea aici, ceea ce rămânea din tot ceea ce se întâmplase era, desigur, povestea. Povestea este, eventual, tot ceea ce ar mai putea dăinui aici, pe aceste teritorii sublunare, din tot ceea ce suntem, din tot ceea ce am fost. (Nu, o Monika transformată spunea că doar sufletul este important, singur sufletul dăinuie, după ce lăsăm în urmă tot ambalajul. Lucrurile chiar au logică, în cazul acesta, recunosc.) Aşa că am scris, dar nu pentru că Vlad mă sfătuise, deci nu din raţiuni comerciale, şi nici împins de mirajul gloriei literare, care deja mi se părea unul străin si îndepărtat de mine, din capul locului, ci dintr-un impuls cât se poate de natural, de normal, continuarea la „Revelionul fără tine”. O carte, cu titlul: „Meridian TV”. Un roman scurt, dar dens, concentrat, scris, şi el, dintr-o suflare, dar cu migală, muncit, totuşi, şi plăcere. Cu multă pasiune. Pana aluneca singură, pot spune. Pe alocuri, parcă Dumnezeu îmi condusese mâna. Naraţiunea era pretutindeni vie, viabilă, fără alunecări în artificial ori abstract. Găsisem măsura potrivită între dialog şi introspecţie. Dialogurile erau naturale, lipsite de stereotipiile clasice -cum ar fi: x spuse, y răspunse; x spuse, y răspunse. (Nu mai e cazul să spun că, şi de data asta, după ce cartea s-a aşezat, mi-am dat seama că mă grăbisem din nou, mă pripisem. –Încă o carte pe care aş fi putut s-o fac mai bună, ar fi spus Cioran.- Uitam mereu că un roman bun se poate scrie doar într-un timp suficient de îndelungat, frumuseţea „nicicând-spusului” din artă, vorba lui Kundera, neputând fi surprinsă decât în parte, într-o scriitură contracronometru. În plus, experienţa mea m-a făcut să găsesc una din explicaţiile pentru care se susţine că un scriitor ar scrie, de fapt, un singur roman, oricâte alte romane ar fi comis: la mijloc ar fi o grabă nevrotică. Să termin cât mai repede, ce şi cum am de spus, să strălucesc cât mai repede –poate, într-un mod inconştient, eram încă avid de recunoaşterea celorlalţi-, să încep altceva –nevoia de cantitate-, etc. Poveste veche, un fiasco nou, în orice caz. Am acţionat pripit, împotriva a ceea ce cred eu că ar trebui să transmită un roman, un mare roman: o intensă plăcere a lecturii dar, în acelaşi timp, şi o reţetă de viaţă. Un mesaj capital, care să-ţi schimbe viaţa în mod radical. Personal, orice s-ar spune, aveam/am pretenţia asta de la un roman, chiar dacă foloseşte mijloace fictive. Chiar dacă alţii au o altă părere. Chiar nu mă interesează ce spun alţii, treaba lor. Ratasem, din nou. Dar, cel puţin, de acum ştiam, cu certitudine, ce înseamnă a scrie. A deschide un mare şantier. Cu mari ramificaţii. A face cercetări, anchete, investigaţii. A culege informaţii. A-ţi face veacul, prin biblioteci şi arhive. A-ţi nota inspiraţiile prin tramvaie, în cofetarii. A fuma si bea cafele peste cafele. A-ţi roade unghiile, până-n carne, în căutarea formei. A suferi cu plăcere. A te bucura.) Am editat cinci sute de exemplare, din care Vlad mi-a cumpărat o jumătate de tiraj. A răspândit cărţi prin toată ţara. Probabil se vor scoate noi tiraje. Romanul a luat, am înţeles, un premiu naţional, pe care, evident, nu m-am prezentat să-l ridic. Nu pentru că aş fi vrut să bravez, nu. Această, să-i spun recunoaştere, îmi era, îmi este totuşi indiferentă. Marea realizare, atât cât era ea de mare, fusese aceea că avusesem placerea să scriu cartea. (Şi poate mai puţin să o şi trăiesc.) Am înţeles că Vlad îmi pregătise intrarea şi la Palatul Cotroceni (să fim serioși!), se pare că eram ameninţat şi cu acordarea unei distincţii. (Culmea ironiei!) Pe care, în mod cât se poate de normal, de previzibil, le-aş fi  refuzat. (Intrarea la Palat şi distincţia, vreau să spun.) Ce ar putea avea în comun un preşedinte de ţară cu literatura?! Nimic. Absolut nimic, de regulă. Doar n-o fi fiind Havel! Mă pufneşte râsul, ori-de-câte-ori aud sau citesc ceva, de genul: „Preşedintele Mitterand (sau orice alt preşedinte de ţară, nota mea A.P.) i-a conferit lui Saul Bellow (sau oricărui alt mare scriitor, nota mea, A.P.), în anul cutare, Legiunea de Onoare, în grad de Comandor”! Criminal, de-a dreptul!

 

AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  1. 
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL  2.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 3.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 4.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 5.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 6.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 7.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 8.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 9.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 10.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 11.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 12.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 13.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 14.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 15.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 16.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 17.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 18.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 19.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 20.
AICI (RE)CITEȘTI CAPITOLUL 21. 

 

Categorie: Cultură
Etichete: literatură, roman foileton, scriitor
Distribuie:
Articolul anterior
Parcare pe terenul de sport al Colegiului Moise Nicoară – un proiect ilegal şi inoportun
Articolul următor
[UTIL] „Diaspora Start-Up”- un program destinat românilor din străinătate, în etapa de consultare publică. Vezi ce sume poți accesa

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

balcea 1

Domnul Bovary

Motto: „…domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale…