CULTURĂ Front 8

RUSALIILE într-un vagon de marfă care duce NICĂIERI: Deportarea în Bărăgan din 1951, așa cum a rămas în memoria unui DEȚINUT POLITIC la 14 ani

 

Deportările în Bărăgan au fost o acțiune întreprinsă în anii `50 de regimul comunist din România, care a început prin relocarea forțată în Câmpia Bărăganului a populației dintr-o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, din județele Arad, Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, în urma conflictului izbucnit între Stalin și liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito.
„Transferul de amploare de dislocare”, cum a fost numită acțiunea, a continuat prin condamnarea la muncă silnică a cetățenilor socotiți de regim ca fiind „nesiguri” sau „dușmani”.
Conform studiului „Deportații în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel: 19.034 chiaburi și cârciumari; 8.447 basarabeni; 3.557 macedonieni; 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului; 1.330 cetățeni străini; 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate; 1.054 titoiști; 731 dușmani ai regimului socialist, 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontier; 367 persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă; 341 criminali deținuți; 257 germani; 162 foști moșieri și industriași.
În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forțat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii. (cf. Wikipedia)

Medicul Vasile Aciocârlănoaei (n. 12 noiembrie, 1937) avea 14 ani în 1951, dar  își amintește noaptea de dinainte de Rusalii ca și cum ar trăi-o acum

Arădean prin adopție și îndrăgostit iremediabil de județul care l-a primit și l-a tratat cu respect, medicul veterinar Vasile Aciocârlănoaei face parte dintre deja foarte puținii supraviețuitori ai acelei incredibile, pentru generațiile mai tinere de 80 de ani, condamnări în grup, care n-au ținut cont nici de niciun fel de drept al omului… de vârstă, etnie, convingeri politice.
Acestea sunt crâmpeie din amintirile sale de copil.

„Eram în județul Timiș, la Satchinez, în căminul Internatului, singur-singurel în acea noapte; ceilalți elevi au primit vacanța și plecaseră spre casele părintești.  În comuna Gelu, unde aveam domiciliu, nu era școală românească, numai până în clasa a patra, așa că am ajuns în Internat trei frați: Mircea era cel mai mare în clasa a VII-a, eu în clasa a VI-a și Victor în clasa a V-a. Cei doi frați plecaseră și ei la Gelu, iar eu am rămas cu un scop: am primit aprobarea să dau examenul în toamnă pentru clasa a VII-a, adică să absolv două clase într-un an, aceasta în ideea mamei ca eu și cu fratele mai mare să ne putem înscrie împreună la un liceu din Timișoara.”

„Bine spune proverbul că nu aduce anul ce aduce clipa! Înspre dimineață am auzit zgomote în stradă, deși era încă semiîntuneric. M-am uitat pe geam și am văzut militarii postați la colțul străzii. Cu toate că acțiunea ce se producea era  una secretă, am înțeles despre ce poate fi vorba, pentru că am prins în internat de la unii colegi discuții că se zvonea o ridicare a chiaburilor și a sârbilor, deoarece în acea vreme președintele Tito era atât dușmanul rușilor, cât și al nostru. Colegii erau sfătuiți de părinți că în caz de așa ceva să fugă în baltă în păpuriș, până trece valul.”

„Privind prin geam a început să se lumineze și atunci am putut vedea cum stăteau militarii înarmați. Strada era plină cu căruțe încărcate de bagaje și oameni de diferite vârste care le însoțeau, ca într-un cortegiu funerar, îndreptându-se spre gară. Singura idee care mi-a venit ideea a fost să merg la părintele Cutu, deoarece cu băiatul său eram coleg, și să îl rog să mă îndrume. L-am găsit la fel de speriat ca și noi toți, și m-a sfătuit să mă duc acasă la Gelu.”

„Copii fiind, când eram la Satchinez, de multe ori parcurgeam pe jos cei 10 kilometri, așa că am luat-o pe drumul cunoscut. La ieșirea din comună însă, podul era păzit de soldați înarmați, care  nu m-au lăsat să trec. Îngrijorat cum voi ajunge acasă, neavând nici măcar bani de tren, am găsit o varianta convoaielor de căruțe care mergeau spre gară. M-am strecurat în mulțime și m-am atașat convoiului, iar în gară am găsit niște cunoscuți cărora le-am spus că vreau să ajung la Gelu, dar nu am bani. Au fost amabili și mi-au scos bilet, iar la ora 16 eram în tren. Când am ajuns în gara Gelu am observat că și acolo era plin de vagoane, iar când am coborât, frații mei erau deja lângă mine. Mi-au spus să merg cu ei, că avem și noi un vagon în care era mama și ceilalți frați – în total șase copii. Am fost îmbarcați în vagoane în data de 18.06 1951.”

„Tata era arestat din septembrie 1948. Când m-a văzut, mama a început să plângă de bucurie; se temea că ei vor pleca, nimeni nu știa spre ce destinație, iar eu rămân singur. În comună nu mai aveam pe nimeni, aș fi rămas al nimănui… În vagonul de marfă  de 10 tone mai era o familie de macedoneni din satul Totina, aparținând comunei Gelu. Aveau un cal, iar noi nu aveam nici o mobilă nimic, numai niște paie așezate pentru dormit și o capră. Spre seară, garnitura de vagoane  s-a deplasat până la Variaș, de unde s-au atașat vagoane. A doua zi a plecat spre Timișoara. La Variaș m-am întâlnit cu un fost coleg, tot un macedonean, Ceafca Dionisie (care mai trăiește și căruia îi urez la mulți ani). El m-a pus în temă ce alți colegi sunt în tren. Înainte de a intra trenul în Timișoara, am trecut cu viteză redusă prin halta Hodon, iar pe peron, în  lume multă ce ne făcea cu mâna, am recunoscut un alt fost coleg, Petrov Leontin. Nu pot spune ce s-a produs în creierul meu, dar îmi amintesc că am plâns.”

„Gara din Timișoara era, și ea, plină de vagoane, dar și de mulți cetățeni pe peron, rude, prieteni sau curioși. Noi am avut un mare noroc, deoarece chiar în dreptul vagonului nostru mama a zărit niște cunoștințe din Cernăuți care au venit spre noi. Când au văzut în ce  condiții suntem, au început să plângă, ne-au cumpărat pâine și i-au dat niște bani mamei. După un timp, trenul a plecat, iar imaginea soldatului care stătea în vagonul nostru,  în cabina frânarului, mi s-a întipărit în minte și nu s-a șters niciodată de-atunci.
Pe drum, până la București, trenul s-a mai oprit în diferite gări, iar unii mergeau după apă pentru ei și animale. De multe ori trenul oprea între stații, pentru a ne putea lua fân cu brațele. Am ajuns la București pe linii secundare, iar în gară țin minte surorile medicale, care treceau din când în când să ne aducă ceai.”

„Așa am petrecut noi sărbătorile de Rusalii și nu am uitat nimic din acele zile, iar corespondența cu Sfânta Înălțare a Domnului nu e deloc întâmplătoare, pentru că atunci am simțit, mai intens și mai masiv decât oricând, acel fenomen SINGULAR și IREPETABIL al SOLIDARITĂȚII celor căzuți… a celor care se salvează unul pe celălalt dintr-o catastrofă care i-a prins împreună, indiferent de unde vin, în ce cred  și cum au fost educați. De atunci cred că ne putem mântui! ” – își încheie „sulul cu amintirile de pe drumul deportării” medicul dr. Vasile Aciocârlănoaei, trăite acum 69 de ani… și rămase așa.

Notă: Cei 5 ani petrecuți ca deportat în Bărăgan au fost așternuți în cartea Acoladă în Timp – un volum memorialistic pe care autorul speră să îl poată reedita. Stigmatul de cetățean cu Domiciliu Obligatoriu l-a urmărit multă vreme pe medicul Vasile Aciocârlănoaei, chiar de la admitere în facultate, dar în pofida acestor obstacole a devenit un medic veterinar consacrat, dedicat spre cercetare, a ținut cursuri studenților și a condus propria sa afacere.
În prezent este membru activ al Asociației foștilor deținuți politici din România, filiala Arad.

Primul din dreapta este dr. Vasile Aciocîrlănoae, iar fotografia este făcută în anul 2011, când s-au împlinit 60 de ani de la deportarea din Bărăgan.

Cosmin Gherman, 8 iunie 2020 7:34

vasile-aciocarlanoaiei