Surpriză? Da! Eşecul e fără precedent! Până acum toate puciurile şi loviturile de stat din Turcia, organizate de militari au avut câştig de cauză. Au preluat puterea. Acest ultim atac se pare că a eşuat. Cel puţin aşa anunţă şeful Republicii Turcia.
Sunt sigur că mulţi care privesc haosul generat de tentativa de lovitură de stat din Turcia, nu-şi închipuie că actualul stat turc este o „creaţie” a unei lovituri de stat militare. Autorul loviturii militare a fost generalul Mustafa, un turc născut în Grecia. Era un strălucit ofiţer al Imperiului Otoman care, din şcoala militară, a fost numit Kemal, apelativ sinonim cu „perfecţiune” şi care, după lovitura de stat din aprilie 1920, a devenit conducătorul suprem al statului, adică tatăl turcilor: Atatürk. Tot el, în anul 1923, la 29 octombrie, a proclamat Republica Turcia, stat laic, devenind primul Preşedinte ales de popor, sub denumirea de Mustafa Kemal Atatürk.
Parcursul său şi al Republicii Turcia este semnificativ, spre modernizare, chiar democratizare şi abandonarea uzanţelor feudale anacronice ale Imperiului Otoman şi fundamentalismul islamic. La un singur privilegiu nu a renunţat Atatürk, la supremaţia armatei în stat. Militarii au devenit o castă privilegiată, o suprastructură statală, care supraveghează deciziile guvernului şi administrarea Turciei.
Spre exemplu, Turcia, deşi avea reputaţia unui fost imperiu, cu o armată bine antrenată, condusă de un urmaş a lui Atatürk, general din „Junii Tineri”, şi-a declarat neutralitatea în Cel De-al Doilea Război Mondial. Abia când se cunoştea învingătorul, la 25 februarie 1945, declară război Germaniei. Poziţie profitabilă faţă de beligeranţii distruşi şi sărăciţi.
Ulterior războiului, Turcia cunoaşte etape de dezvoltare dar şi sincope, când guverne civile sau conduse de foşti militari, sunt înlăturate de la putere prin forţă. Le-am numărat şi eu, ca să constat că de la primul puci postbelic, din luna Mai 1960, când armata a preluat puterea şi până azi, s-au consumat cinci lovituri de stat sau puciuri militare, toate reuşite. Acesta ar fi tabloul Turciei ante Recep Erdogan.
Primul ministru Recep Tayyip Erdogan, după ce modifică Constituţia Turciei, devine candidatul Partidului pentru Dreptate şi Dezvoltare la Preşedinţie. În luna august 2014, câştigă din primul tur scrutinul prezidenţial din Turcia, devenind primul şef al statului ales prin vot direct. Popularitatea sa a fost imensă.
După alegeri declara: „Încheiem astăzi o eră şi intrăm într-o eră nouă, (…) am devenit preşedintele celor 77 de milioane de turci (…) trebuie să uităm disputele din trecut”, a afirmat Erdogan într-un discurs, în faţa a mii de susţinători ai săi, la Ankara. Şi părea că disensiunile dintre administraţia turcă şi celelalte partide politice, dar în special relaţiile cu PKK – partidul Kurzilor, se vor estompa. Intenţia sa, dacă într-adevăr se gândise la destindere, a devenit una doar declarativă, fără acoperire în fapte. Dimpotrivă, libertăţile şi drepturile la liberă exprimare sunt îngrădite, manifestările opoziţiei, inclusiv mitingurile, sunt interzise. Mulţi opozanţi ajung la închisoare. O parte a populaţiei turce, în special cea nemusulmană, dar şi unele fracţiuni islamice, precum cea shiită, îl consideră pe Erdogan un dictator.
La aceste ameninţări din interior, nici situaţia internaţională nu-l favorizează, dimpotrivă! Războiul din Siria şi Irak, în care sunt implicate USA şi Rusia, afirmativ, împotriva Califatului terorii – ISIS, îl obligă pe Erdogan să jongleze între cele două mari puteri rivale pentru a le satisface pretenţiile. Încă de la începerea războiului din Siria împotriva lui Basar Al Asad, Erdogan a refuzat americanilor să ducă un război de pe teritoriul Turciei. Ambele sunt nemulţumite şi ripostează. De ex. USA sprijină cu arme de război Kurzii din Nordul Irakului, cu care atacă ISIS dar şi armata turcă de la graniţa cu Irakul. Turcia duce război cu Kurzii în Sud-Estul ţării de zeci de ani, înarmaţi cu arme americane. Relaţiile Turciei cu Israelul şi Rusia sunt dintre cele mai proaste. Evreii scufundă un vas turc cu alimente în Mediterană, ce se îndrepta spre Gaza. Turcii doboară un bombardier rusesc pe teritoriu Siriei la graniţa sa. Deşi la început Erdogan ameninţă şi ridică vocea, consecinţele măsurilor luate de cele două ţări, în fac pe Preşedintele turc să cedeze, să-şi ceară scuze, şi chiar să le creeze facilităţi în războiul contra ISIS, oferind baze militare Rusiei. USA îşi vede interesele subminate, diplomaţia sa devine activă, dar nu obţine ce îşi doreşte.
Unii analişti susţin că aici putem căuta cauzele tentativei de lovitură de stat.
Azi, am discutat cu amici cu expertiză în domeniu strategiei. Au fost enunţate ipoteze, motivaţiile tentativei, variate ale declanşării ei şi a eşecului. Din toate, un element nu a lipsit, chiar fiind considerat obligatoriu : Intelligence! Informaţia!
Cineva, susţinea că 80% dintre ofiţerii superiori din Armata turcă, au absolvit şcoli militare în USA. Nu este exclusă ipoteza că puciului a fost pregătit anterior iar acum s-a primit ordin din exterior să fie declanşat. Prea se „înfrăţise” Erdogan cu Putin! Ipoteza pare plauzibilă, dacă avem în vedere că principalul adversar al lui Erdogan este Fethullah Gulen, protejat de americani, un lider islamic care contrar poziţiei oficiale a USA, faţă de propaganda islamică, îl protejează.
Poziţia premierului turc Binali Yildirim, care ameninţa că „orice ţară care îl susţine nu este prieten al Turciei şi va fi în război cu Turcia”, este edificatoare.
Am analizat şi eşecul puciului care pare, spre final, cu toate luptele sporadice.
Sigur că Erdogan avea informaţia despre organizarea tentativei de lovitură de stat. De la cine a primit-o ? Şi aici erau păreri. Armata era penetrată de Serviciul de informaţii turc şi controla orice intenţie. Varianta cea mai plauzibilă. Dacă urmărim desfăşurarea puciului, fiecare acţiune a puciştilor era urmată de un contralovitură a forţelor loiale lui Erdogan.
Apoi, arestările a mii de militari şi judecători, în câteva zile, rezultă clar că măsurile „anti-puci” erau şi ele pregătite, persoanele ostile lui Erdogan identificate, actualizate, echipele pentru arestarea lor pregătite şi se aştepta momentul.
Nu este exclusă nici varianta, ca informaţia despre organizarea loviturii, să fie primită de la Mossad sau FSB-ul Rusiei, ţări care au mari interese în Turcia.
Nici regimul lui Erdogan nu îl putem suspecta a fi democratic, ba dimpotrivă! Tendinţele sale dictatoriale, spre suprimarea libertăţilor şi impunerii legilor islamice sunt evidente. Şi statele UE sunt îngrijorate de încălcarea drepturilor omului dar, în special, de arestarea judecătorilor şi de crimele ce se comit fără judecată.
Surpriză ! De data asta, fără precedent! Puciul nu a reuşit – dar războiul continuă între Erdogan şi opozanţii săi, ori unde s-ar afla!
Cifrele lui Erdogan:
15.000 de profesori demiși
500 de clerici concediați
1000 de militari demiși
700 de magistrați demiși
6000 de militari arestați
8000 de polițiști demiși
24 de posturi de televiziune închise
Foto: cnbc.com
