CULTURĂ

Un 13 adjudecat de Nichita și tot atâtea dovezi ale nemuririi sale

 

Gând 13

De poeţi numai de bine, ca să zicem aşa.

 

******

Morţile iubite

 

Sunt gata să mor înecat

în aceste sunete de privighetoare

asupra cărora m-am întâmplat

în dimineaţa răsărind fără soare.

Mă agăţ de orele vechi

dar fug toate-napoi,

totdeauna nesigure şi perechi,

asemenea cailor înhămaţi câte doi.

Ridic mâna prin frunze spre cer,

ridic din ea însăşi vocala strigând,

dar tace privighetoarea şi pier

morţile mele iubite, din gând.

 

******

Greşirea cerului

Zburau vulturii întorşi pe spate

şi cu gheara întoasră în sus

ca pe nişte miei să fure,

steaua cu lumină ondulată;

 

Ca pe nişte miei să fure de sus

lumina ochilor mei.

 

Zburau vulturii întorşi

şi pe spate prin cer

spinările lor coborâseră jos

şi se ştergeau de şternul meu.

 

Cel le era trupul meu de carne,

pământul le era lumina aceea

de sus a ochilor mei.

 

******

Nu mai pâlpâie

 

Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea

Cerul a obosit deasupra ta.

Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa

de pleoapă, strânge-le.

Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi

de parcă-ar vrea să vă priviţi

unul altuia, sângele.

 

******

Rugăciunea

 

Iartă-mă şi ajută-mă

şi spală-mi ochiul

şi întoarce-mă cu faţa

spre invizibilul răsărit din lucruri.

 

Iartă-mă şi ajută-mă

şi spală-mi inima

şi toarnă-mi aburul sufletului,

printre degetele tale.

 

Iartă-mă şi ajută-mă

şi ridică de pe mine

trupul cel nou care-mi apasă

şi-mi striveşte trupul cel vechi.

 

Iartă-mă şi ajută-mă

şi ridică de pe mine

îngerul negru

care mi-a îndurerat caracterul.

******

Necuvintele

 

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.

Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.

El a întins spre mine o ramură ca un braţ.

Eu am întins spre el braţul ca o ramură.

El şi-a înclinat spre mine trunchiul

ca un măr.

Eu am inclinat spre el umărul

ca un trunchi noduros.

Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând

ca sângele.

Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.

Eu am trecut prin el.

El a trecut prin mine.

Eu am rămas un pom singur.

El

un om singur.

 

******

Lecţia despre cub

 

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

– Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

 

******

Zicere

 

Orice om prost este o gratie.

O, tu abundenţă de colivii!

Inimă tu, felină prămaţie

pândind peste tot colibri.

 

Ca noroc, păsările cântătoare

stau la locul lor agăţate în cui.

Ce noroc, fiecare

are pasărea lui.

 

Fiecare om prost e o gratie groasă

pentru stelele căzătoare

astfel se face că ele se lasă

numai când sună ora de culcare.

 

Atunci cerul rămâne neprivit

şi fiecare stea de capul ei, –

iar cine nu a adormit

are dreptul la o pasăre cântătoare,

la două, la trei…

******

 

Altă matematică

 

Noi ştim că unu ori unu fac unu,

dar un inorog ori o pară

nu ştim cât face.

Ştim că cinci fără patru fac unu,

dar un nor fără o corabie

nu ştim cât face.

Ştim, noi ştim că opt

împărţit la opt fac unu,

dar un munte împărţit la o capră

nu ştim cât face.

Ştim că unu plus unu fac doi,

dar eu şi cu tine,

nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

 

Ah, dar o plapumă

înmulţită cu un iepure

face o roscovană, desigur,

o varză împărţită la un steag

fac un porc,

un cal fără un tramvai

face un înger,

o conopidă plus un ou,

face un astragal…

 

Numai tu şi cu mine

înmultiţi şi împărţiţi

adunaţi şi scăzuţi

rămânem aceiaşi…

 

Pieri din mintea mea!

Revino-mi în inimă!

 

******

În timp

 

Totuşi, eu am văzut o pasăre

care a ouat în timp ce zbura…

Totuşi, eu am văzut un om plângând

în timp ce râdea…

Totuşi, eu am văzut o piatră

în timp ce era…

 

******

Nod 13

 

N-am să ştiu niciodată

când am trăit,

de ce am trăit am să uit

cum uită ochiul spart, lumina.

Ţin încă în mână un ciob de amforă

al cărei vin l-am băut chiar eu

şi al cărei lut e chiar mâna mea.

Văd un vulture marin,

dar poate

că eu sunt văzut de el, –

poate că el vede un vultur marin.

******

 

Recele echilibru al stelelor

 

Vor veni timpuri minunate

când echilibru rece al stelelor

se va rupe, şi când

şirurile celor care au fost

se vor uni cu cei care sunt

 

Omul, o câte trupuri a avut

şi în câte trupuri încă se va

încerca să mai fie!

 

Omul! de câte trupuri are nevoie

ca să se poată hrăni până la capăt

din sfera aceasta instabilă!

 

Vom mânca până la urmă

tot pământul acesta albastru.

Îl vom roade, îl vom roade.

 

Îi vom azvârli capul şi oasele

iar Omul, Omul nesătul,

cu un miliard de trupuri

va începe să roadă flămând

recele echilibru al stelelor.

 ******

 

Gând 1

 Părerea mea este că poetul nu are o

epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în

genere, epoca îşi vede singură poeţi.

 

Articol asociat:

Unde se duc poeții când se duc? 33 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu

 

Video – Emisiune Portret Nichita Stănescu – arhiva TVR

 

Sasha Romanov, 13 decembrie 2018 1:45

nichita.jpg