Deja putem privi înapoi cu superioritatea disprețuitoare a celui care „a trecut și prin asta, fără să dea colțul”, iar unii dintre noi se pot reacomoda, dacă nu au și făcut-o deja, cu postura de „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Ceea ce nu ne omoară nici a „n”-a oară, ne face și mai zdrențe decât ne-a găsit… dar, totuși, ce dezastru am lăsat în urmă!
În ce mare fel ne-am bătut joc de noi înșine în 2018… poate ca niciodată!
Centenarul ne-a prins într-o postură nefirească sărbătorilor… într-un an cu soț – dar ce soț turbat: violent și cinic! Într-un an important în primul rând din punct de vedere politic, am trăit cea mai tristă aniversare din punct de vedere politic, asistând la un spectacol oribil în care superlativele s-au bătut cu minimalizările în spațiul public, deloc metaforic și deloc cu mănuși. Mulți deodată cu mulți deodată ne-am bătut în 2018. Și pe facebook, și față-n față ne-am bătut. Oameni străini cu alți oameni străini în propria țară ne-am bătut, părinți cu prunci și bunici cu nepoți s-au bătut. Și fiecare dintre bătăile lui 2018 s-a lăsat cu pierderi irecuperabile de neuroni în capul fiecărui cetățean al acestei țări… neuroni care au luat cu ei și valori, și credințe, și idealuri și tot ce mai era de golit în casa asta.
În anul în care ar fi trebuit să sărbătorim cu bucurie împlinirea unui secol de solidaritate între oameni care vorbesc aceeași limbă, au trăit aceleași greutăți, își cultivă calitățile și își tolerează defectele, noi ne-am comportat cu masa din care facem parte ca niște sălbatici în orgia care urmează invadării dușmanului: ne-am sfâșiat liderii, ne-am băgat unii pe alții la pușcărie, ne-am ridiculizat și redus la tăcere elitele, ne-am făcut de rușine în fața adversarilor care nu ne cunoșteau și ne-am compromis în fața tuturor cu care până acum ne cunoșteau ca oameni ok. Autodestructivitatea de care suferă acest popor de la daci încoace și-a dat măsura maximă în anul în care ar fi trebuit să sărbătorească 100 de ani de construit CEVA împreună.
De fapt, am împlinit ce?! Un veac de adversitate (în sensul cel mai exact al dex-ului, de „Împrejurare potrivnică cu care cineva are de luptat; dificultate”) am împlinit: 100 de ani de când ne luptăm cu „împrejurări potrivnice” independente de voința noastră – și fie ca acest eșec total în materie de autoconciliere „la aniversară” să însemne un refresh… cum s-a mai întâmplat în istorie, deși nici măcar cei mai optimiști dintre cei rămași n-ar îndrăzni să facă profeții în acest sens.
Iar cum acesta este un moment al generalizărilor și, vorba unui culegător de folclor, „indiferent cât e anul de prost, e musai să se-ncheie cu un plugușor”, să generalizăm plugușorizând că, indiferent cât de bun sau de rău, de norocos sau de ghinionist, de inteligent sau de prost, de harnic sau de leneș, de bogat sau de sărac, de ordonat sau de haotic, de inspirat sau de tont ne-a fost anul ce-a trecut, să ne dea Domnul, să ni se alinieze planetele sau să ni-l facem singuri mai bun pe cel ce vine. Asta ar fi recomandarea ideală, pliabilă pe oricare din dezideratele bunului simț comun – deși, repet: se pare că nu-i după cum vrem noi. Niciodată.
