Uite că am revenit. Asta în caz că ați avut un moment. Și mă tot gândeam, ce aș putea scrie așa, de revenire? Că subiecte ar fi, și anume căcălău. Pentru că dracul nu doarme, nici măcar în apropierea sărbătorilor, și îi face pe oameni să spună/facă, și anume tâmpenii. Dar, pentru că vin numitele sărbători, nu strică un cadou avant le lettre. Mai ales că m-a apucat nostalgia, că m-a pus nevasta să-mi las barbă, cică e mai în trend, și arăt ca un Moș Crăciun pervers. Iar nostalgia asta e periculoasă, pentru că te face să realizezi nu numai că a trecut timpul, ci și că se duc naibii valorile. Nu mă refer neapărat la politică, nici la mass media, că acolo e clar, e țara lui Capatos, mă refer și la lucruri mai de-ale noastre, mai prozaice. Cum ar fi, de exemplu, șmecherii. Acum li se spune interlopi, dar nu prea are nici o legătură.
Din punctul meu de vedere, plecarea lui Sava și dispariția lui Boja sunt evenimentele care au marcat începutul decăderii fenomenului șmecherilor în Arad. A urmat apoi căderea lui Uțu și Fizi și moartea lui Ghiță Beleiu, și am rămas oarecum singuri și triști. Tipii de se dau mari acum sunt atât de buni cântăreți, că inspectoratul a devenit un fel de musical, cu concursuri pe genuri. S-a ajuns în situația în care prietenul meu Luci Valeriu, expertul în undergroundul arădean, scrie despre cuțitari de supermarket, godfadări de maxim două stele și chiar despre Belmondo. Și, dacă a ajuns Belmondo subiect de știre, chiar și amuzantă, simt că trebuie să intervin, așa că m-am apucat și eu să caut un șmecher, unul adevărat, să scriu despre el. Bineînțeles, nu am găsit, dar am dat de unul, campion la divizia dezonoare, cu mari capacități de a arde etape și a ajunge mai sus. Sau mai jos. Suntem mai mulți cei ce stăm pe investigația asta, așa că încep cu un pamflet ușurel, că doar e înainte de #fieca.
Personajul cu care ne plictisim astăzi… o să îi spunem Sandrino. Bine, el are mai multe prenume, unul mai haios decât celălalt, și am putea să le folosim, dar mie mi-a plăcut ăsta. Că e pe alese. Sandrino nu bagă hormoni, nu merge la sală decât așa, de întreținere. Are mai multe dosare penale pentru înșelăciune decât degetele unei persoane normale, dar mai puține decât numărul de atomi din universul vizibil. Dar are lipici la femei. La un anumit gen de femei. Și anume, acelea de care se poate folosi ca să acceadă în lumea așa zis bună. Știți modelul, bani, looks, de-alea care pun botul la un trandafir, un trofeu și o vorbă bine spusă. Femei frumoase, cărora nu li se dă destulă atenție, femei care au ceva de dovedit cuiva. Așa că Sandrino prosperă, am putea spune că e o lipitoare erotică, dar i-am face un favor și am jigni încrengătura anelidelor. Ca toate lipitorile, după ce nu mai are de supt, Sandrino se mută la viitoarea gazdă. Momentan, din ce am înțeles, e la a treia.
Problema nu e că al nostru Sandrino face din astea. Nu e neapărat o infracțiune, e cel mult o problemă de etică și oarecum caracterială. Cum nici unul dintre noi nu e perfect curat la capitolul ăsta, am putea să o lăsăm să treacă. Adică, sincer, n-are rost să fiu nici eu ipocrit, distanța dintre mine și completa etică e cam la fel ca distanța dintre Sandrino și ideea de șmecher adevărat. Problema e că personajul nostru s-a trezit dezvolator imobiliar. Și, cumva, cu șarmul din dotare, a reușit să găsească mușterii. Care au dat un purcoi de bani pe apartamente care păreau atât de frumoase… cam ca demo-ul lui Sandrino la doamnele de mai sus. Adevărul cică a ieșit la iveală atunci când ilustrul nostru personaj a început să taie stâlpii de rezistență ai imobilului, că-i stăteau în cale dorinței de a-și face un loft. Iar vecinilor nu li s-au mai închis ușile și ferestrele. Iar apartamentele lor s-au devalorizat mai repede decât o stripteuză care ia metamfetamină. Ca să nu vorbim de riscuri, cum ar fi că-ți cade tavanul în supă, duminica, la masă cu socrii.
Acum începe să fie interesant. Și tot acum începe al nostru personaj să se dea gangsta. În sensul că oamenii aceia încep să se plângă, și chiar anunță că vor în instanță. Sandrino, pe de altă parte, beneficiind de niște prieteni noi, din așa zisa politică și administrație, amenință pe toată lumea, anunță că e pe cai mari și foarte mari, chiar avertizează vechi șmecheri să nu se pună cu el, că e nou nouț, din cutie, că are bani și putere și toate trag la el. e ca o manea de tip nou, unde tânguiala e parțial acoperită de techno. Ce e cu adevărat ciudat e că oamenii pun botul la genul ăsta de prosteală. Iar pe mine, și nu numai, mă încearcă o stare de sațietate vecină cu greața când aud așa ceva. Așa că, auzind de povestea asta, ne-am hotărât noi, un grup mai mare de jurnaliști din diverse părți ale spectrului gazetăresc, să o punem de o investigație separată, dar comună. Așa că e sezon deschis la șmecheri.
Pentru că, de fapt, facem cadoul perfect de Crăciun: mai multă lumină.
