Unde se duc poeții când se duc? Mă întreb adesea planând între frica de moarte și frica de banalitate… Se duc să-și caute stropul de poezie veșnică – îmi răspund. Se duc într-un paradis al poeților. Se duc acolo unde cuvintele se duc să-și împlinească dragostea…
Într-o selecție subiectivă, astăzi, 13 decembrie, la 39 de ani de la plecarea îngerului literelor românești în paradisul poeților, câteva dintre cele mai frumoase poeme ale lui Nichita Stănescu:
Pentru că înot și zbor în sus,
abia mă mai ajung din urmă
amintirile
ca niște bule de aer, undele
mișcătoare.
…Globuri străvezii, globuri reci,
luminate și întunecate,
azvârlindu-mi pe grumaz
câte un trup de-al meu neimplinit,
rămas din adolescență…
Pentru că înot și zbor în sus,
voi îmbrățișa luna
sau poate un trup de-al meu viitor.
Când fac mișcarea înotului,
înapoia mea se revarsă ondulând
oceanul cu pești,
dar înoată din mine doar tălpile,
gleznele.
Când gestul aripei îl fac,
se prăbușesc înapoia mea
coloane de aer amestecate cu vulturi,
dar numai pălmile-mi sunt în szbor,
numai linia vieții.
Pentru că înot și zbor în sus,
mi-e tâmpla-mpodobită de speranțe
ca ramura de frunze,
și fruntea mea se află mereu
în ceea ce va fi,
iar trupul în ceea ce există.
Pentru că înot și zbor în sus,
voi îmbrățișa luna
sau poate un trup de-al meu viitor,
căruia-i sunt
amintire, urcând și arzând.
(Pentru că înot și zbor în sus)
……………………………….
Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta.
Hai, Nichita, strânge-ți pleoapă
de pleoapă, strânge-le.
Amurgul curge pe lânga ochii tăi uimiți
de parcă-ar vrea să vă priviți
unul altuia, sângele.
(Nu mai pâlpâie)
…………………………………
Tu pluteşti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Iţi sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care ştie
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care ştie numele tău ciudat, de femeie.
(Tu plutești)
…………………………………….
Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.
Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trece ca prin fum.
Primeşte-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.
Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, şi grea.
Trecu prin blocul nou din piaţă.
Trecu prin chioşcul alămiu
al staţiunii de benzină,
abstras, divin.
Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primeşte-mi-o şi sarea…
Mi-apasă-n coastă înserarea.
Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.
Când fu în dreptul meu, strigai –
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.
Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.
Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrânt!
Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,
şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi…
Mă desprinsei de sus căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.
O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
…Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.
(Îngerul cu o carte în mână)
…………………………………………
Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
iar se sparge-n cioburi colorate.
Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
adunând pierdutele-i pătrate.
Și s-o fac la loc, în ceasul nopții,
peste geamuri ți le-așez cu grijă,
verzi, albastre, galbene și rosii,
încoifate-n creștet cu o sprijă.
Când te vei trezi, lipiți de geamuri,
arlechini din sticle colorate
vor lăsa prin ei să-ți cadă-n brate
soarele, mereu la jumătate.
(Vitraliu)
………………………………………..
Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este ţapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuşi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.
(Poezia)
……………………………………………..
Bun, dar cu noi cum ramâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinti…
Ei au mâncat pâine,
parintilor nostri le-au fost parinti.
Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit și s-au nemurit.
Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume și ce anume?
Suntem, dar ne este urât!
(Din nou, Noi)
…………………………………………..
M-aș înveli cu cerul și aș dormi dus,
dar piroanele stelelor mă fac Isus.
M-aș preface mort, cum munții se prefac,
năvălitor în lume și dac,
mi-aș pune brațul drept
pe sub ceafa de femeie,
dar în brațul meu cel drept scânteie
de capul ei pletos și blând,
pe arcul altor ceruri comentând,
suav și blând.
(Ea)
…………………………………………….
Ferește-te să ai dreptate
Când esti îndrăgostit!
Mai bine să ai umbră,
mai bine să ai rază,
mai bine să ai lacrimă,
mai bine să ai orice altceva!
Un om îndrăgostit când are dreptate
E un om singur,
Numai tristețea are dreptate.
Tu, mai bine să ai bolovani,
mai bine să ai vulturi,
mai bine să ai albul zăpezii!
(Același gând)
……………………………………………………….
Duceam în viteză piramide de var,
dar nu pentru ziduri, nu, nu.
Duceam cuvintele acestei limbi române
dar nu pentru a fi spuse de guri.
Noi suntem, iubito, aceiași.
Numai pietrele s-au schimbat,
numai iarba.
Domnește pe-aici violetul, tăcerea,
cleiul tâmplăresc, oh, da,
cu care ne lipim brațele rupte.
Noi suntem, iubito, aceiași
și nici nu se cunoaște, oh, da,
că sufletul nostru-i întors
dintr-o călătorie în lumea
perechilor, unu cu unu,
pom cu pom, iarbă cu iarbă,
piatră cu piatră.
(Scrisoare Medievală)
……………………………………………
Adevărata mâna n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
cum se trage în sine însuşi cornul de melc
şi ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuşi
şi ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deşi urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.
(Fel de Sfârșit)
………………………………………..
Repere
Nichita Stănescu a murit în urmă cu 36 de ani, pe 13 decembrie, la vârsta de 50 de ani.
Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, în Ploiești, fiind botezat cu prenumele bunicului dinspre mamă, de origine rusă, Nikita Cereaciukin. A avut trei soții, prima oară însurându-se la doar 18 ani.
Poetul a mai primit și numele bunicului dinspre tată, Hristea, la începuturile sale literare semnând chiar Hristea N. Stănescu.
Poezia lui Nichita Stănescu a fost tradusă în majoritatea limbilor europene. A scris eseuri și evocări, confesiuni, care au fost adunate în volumele: Cartea de recitire (1972, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru publicistică), Respirări (1982), Antimetafizica (postum, 1985). A publicat, împreună cu poetul Gheorghe Tomozei, și un volum pentru copii: Carte de citire, carte de iubire. A tradus din poeți sârbi, din T.S. Elliot.
Pentru creațiile sale a mai obținut, de-a lungul anilor, și alte premii.
Astfel, pe lângă cele patru premii acordate de Uniunea Scriitorilor și cel acordat de Academia Română, a mai fost distins în 1975 cu Premiul Internațional pentru Poezie Gottfried von Herder, decernat de Academia austriacă în 1976, iar în 1982 a câștigat Marele Premiu Cununa de Aur la Festivalul Internațional Serile de Poezie de la Struga din Macedonia. La propunerea din 1979 a Academiei Suedeze, a candidat în 1980 la Premiul Nobel pentru Literatură, care a fost obținut de poetul grec Odysseas Elitis.
Postum i-au mai fost publicate volumele:
Amintiri în prezent, Ordinea cuvintelor (1957-1983) (2 vol., 1985), Fiziologia poeziei (selecție din eseistica publicată, 1990), Argotice’ (transcrise din 1955, apărute în 1992). La 3 iulie 1990, a fost ales membru titular post-mortem al Academiei Române.
FOTO: Ziarul Metropolis