Cine mă suge în noapte

Îmi place foarte mult să schimb titluri şi sensuri. De asemenea, ador să găsesc abordări asistemice, chiar anti sistemice la probleme serioase, cu care ne confruntăm sau pe care alegem să nu le integrăm în baza noastră de date. De aceea, mă găsesc în situaţia ciudată de a scrie despre probleme de piele, lucru pe care nu îl credeam posibil. Dar, pentru că locuiesc în propria mea piele, am tendinţa să o asimilez restului. Adică io. Aşa că un atac împotriva pielii mele e, în mod natural, un atac împotriva mea. Şi nu îmi place a fi atacat.

Pentru pioşii care cred că va urma o tiradă legată de culoarea pielii, cu trimiteri, mai mult sau mai puţin inteligente, la criza refugiaţilor, la faptul că devenim minoritari în propria noastră ţară, la Brexit sau alte asemenea, deci pentru jigniţii ăia de abia aşteaptă să mă coloreze (sic) drept intolerant, iredentist, xenofob, rasist şi toate celelalte sinonime ale termenului ratat ignorant, le spun să nu îşi facă încălzirea, cel puţin nu încă. Problema mea e una mult mai simplă, dar şi mult mai adâncă. Dincolo de epidermă.

Să încep cu începutul. Ţânţarii (Culicidae) sunt o familie de insecte diptere din subordinul Nematocera. La unele specii, la femelă, nu se produce maturizarea ouălor fără consumarea sângelui de mamifere. Se pot împerechea şi în spaţii restrânse, în care trăiesc şi în timpul iernii fără să intre în diapauză. Adultul depune ouăle când temperatura apei depăşeşte 10 °C (între sfârşitul lui aprilie şi mai); generaţiile din primăvară şi vară se succed la fiecare 15–20 zile, în funcţie de temperatura apei. Dezvoltarea larvelor se realizează în ape stătătoare. Corpul este alcătuit din cap, torace şi abdomen. Prezintă două aripi, iar aparatul bucal este specializat pentru înţepat şi supt.

Femelele pot trăi 24 de ore – maxim 1 săptămână, iar masculii până la 3 săptămâni, mai ales dacă sunt în preajma apei. Prezintă exoschelet din chitină. În România au fost identificate 55 specii de ţânţari. În zona de vest a României, cea mai prezentă specie este Orthopodomyia aureoantennata. Deşi, sincer, eu aş fi crezut că specia predominantă în Arad este Botoxis teflonus maleficarum, specie provenită din Polimorphus abjectus bradus. În fine.

Până acum, animăluţele astea, cu o poftă de supt sânge egalată doar de pofta postacilor de profesie în a-mi sufla în cur, nu mă deranjau. Poate era de vină fumul, poate erau sătule, poate era sufletul meu negru cel care nu le făcea poftă de sângele meu. Şi poate, doar poate, era şi faptul că se dădea dracului cu insecticid, şi nu erau miliarde de insecte fomiste, sugând fără discriminare. Că m-am săturat de sugative, nu numai eu, ci o grămadă de oameni, e un lucru ştiut. Dar faptul că administraţia nou aleasă, văzându-se cu sacii în căruţă, refuză să mai facă ceva pe tema ţânţarilor, e absolut hidos. Probabil că se aşteaptă prima tranşă din cei 50 de milioane de euro regeneraţi urban, ca să se cumpere crème antiţânţari la suprapreţ, de la firmele de casă. Sau de duplex, după caz. Există un minunat precedent al îmbogăţirii peste noapte, pe boli nemaivăzute şi nemaiauzite. Şi e chiar un caz din arcul prietenilor lui Don Teflon. E borba, bineînţeles, de Flutur şi a sa campanie de stropire împotriva gripei aviare. O grămadă nemăsurată de bani, pe care, ciudat, n-o verifică nici dracu.

Ştiu, nu prea mai are sens ce scriu, şi e tot mai veninos, şi de data asta pot da vina pe otrava din sistemul meu sanguin. Ţânţarii ăştia mă scot din minţi, stau în casă de parcă aş fi în arest la domiciliu, dar fără banii lui Udrea. M-apucă şi ipohondria, oare n-o fi vreun anofel? Dar n-am ce doctor să sun, toţi sunt arestaţi, sau suspecţi, sau cercetaţi, sau ascultaţi, şi nu vor să-mi spună nimic, şi-o să mor aici, de claustrofobie şi otrăvit de ţânţari, şi-aş mai avut atât de scris, şi de urlat, şi de îmbrăţişat, şi vine anofelul şi-mi face felul…