Rupe-te o oră din ce faci și (re)ascultă „A 2-a de Enescu” – probabil cea mai elevată formă de expunere a folclorului românesc de la nașterea sunetelor încoace

Simfonia a 2-a de George Enescu este muzică plus război plus dragoste, totul suflat cu praf din aurul folclorului românesc. Este, probabil, expresia cea mai înaltă de expunere a muzicii populare inteligente de pe aceste meleaguri, în armonii care pe oricine, de pe orișice meleag ar veni – chiar extraterestru fiind – să îl facă să înțeleagă până la ce nivel de civilizație, în forma dată transpus în muzică, am ajuns.

Este un mesaj post-apocaliptic – așa cum o sugerează și imaginea-metaforă aleasă de deținătorul canalului de pe YouTube ca reprezentativă -, dar o post-apocalipsă de la care poți spera o salvare… măcar estetică.

Ascultă capodopera enesciană cu dirijorul Gennady Rozhdestvensky la pupitrul BBC Philharmonic Orchestra.

La vârsta de 3 ani, cel care avea să devină compozitorul-emblemă al muzicii românești a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty), ţambalul cu ajutorul  unor beţe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.

Văzând preocuparea pentru arta sunetelor, tatăl său l-a inițiat în noțiunile muzicale de la vârsta de 4 ani, iar cu prilejul zilei sale de naștere părinţii îi fac cadou o mică vioară cu trei coarde. Supărat că nu este luat în serios şi că nu a primit o vioară adevărată, copilul Enescu aruncă jucăria în foc. Abia după ce primeşte vioara mult visată, începe să cânte după ureche, pe o singură coardă, cu un singur deget, melodii auzite în sat.

În 1886, Eduard Caudella, compozitor şi profesor la Conservatorul din Iaşi, remarcă talentul deosebit al lui George Enescu şi îi sfătuieşte pe părinţii acestuia să-şi îndrepte copilul către studii muzicale. Dovezi ale primelor încercări de compoziţie datează din anul următor, 1887, când Enescu (născut la 19 august 1881, în comuna Liveni-Vârnav – actualmente George Enescu, din jud. Dorohoi) avea numai şase ani.

Într-o inserție a unuit articol despre George Enescu intitulată „Scurte note asupra stilului”, pe blogul specializat pe muzică clasică despreopera.wordpress.com citim:

Idiomul muzical enescian reprezintă confluența a trei tradiții distincte, stilul simfonic austro-german pe care l-a întâlnit la Viena, abordarea mai senzuală a armoniei și timbrului preluată de la profesorul său Fauré la Paris, și muzica populară română, cu improvizațiile sale exotice, pe care a cunoscut-o în copilărie.

Începând cu anii 1920, Enescu a compus muzică uneori unghiulară și disonantă, însă fără compromis. Cu toate acestea, nu a respins niciodată tonalitatea și nu a primit ironia și simțul alienării care caracterizează muzica unora dintre contemporanii săi mai moderniști. A fost, în esență, un compozitor inovator, profund inspirat de muzica măreață a trecutului.

De-a lungul carierei sale de compozitor, Enescu a adaptat în mod conștient gesturile muzicale baroce și clasice pentru a-și atinge propriile scopuri, însă fără a recurge la pastișă sau parodie. În același timp, muzica sa era impregnată cu un grad ridicat de pasiune. După cum a spus pe patul de moarte, „muzica pornește de la inimă și se adresează inimilor”.

Fiind un interpret extrem de talentat atât la pian, cât și la vioară, Enescu a compus muzică deosebit de idiomatică pentru ambele instrumente. Totuși texturile somptuoase ale Simfoniilor Nr. 2 și Nr. 3 demonstrează un grad de stăpânire a orchestrei care ar rivaliza cu un Berlioz, Strauss sau Ravel.