PLEDOARII

Despre tineri, cu sinceritate

 

Am fost aseară la Miss Arad. Am fost chiar parte din juriu. Am vrut să scriu un editorial, cu titlul Io mi-s mândră că mi-s miss. Clasicele mele răutăţi, că se pot spune o grămadă. Doar că m-am întâlnit dimineaţă cu un amic de vârsta mea. Care a început o tiradă nesfârşită despre cât de aiurea sunt tinerii de azi, cum nu au viziune, nu au viitor, vai de mama noastră, că n-are cine să ne plătească pensia. Şi mi-am amintit că, la ultima întâlnire cu cititorii, am avut bucuria de a cunoaşte nişte tineri, de vreo 19 ani, super deştepţi, super into stuff, care aveau păreri, curiozitate şi tăria convingerilor proprii. Aşa că n-am mai scris despre ce voiam să scriu, ci m-am cufundat în căutarea unor răspunsuri.

Dacă ar fi să fac un top al imbecilităţilor pe care le-am auzit la diversele întruniri pe care le-am avut cu diverşii mei amici, mai vechi sau mai noi, mi-ar fi imposibil. Sunt atât de multe, atât de diferite şi, totuşi, atât de stereotipe, încât orice topic devine desuet prin el însuşi. Argumentaţia se diluează treptat, rămâne doar atenţia, nu la detalii, ci la greşeli de exprimare sau de concept.

Pe lângă asta, ca şi un capac al unei oale de rahat sub presiune, simt cum criticismul îmi invadează discursul interior. Chestia aceea, nostalgică, a bărbatului care conştientizează certitudinea andropauzei şi, în loc de provizii de ulei de măsline şi renunţarea la fumat şi băutură, preferă exemplificările absurde din propria tinereţe. Toate rateurile vârstei, toată inconştienţa şi, eventual, prostia aferentă, sunt prezentate ca nişte marşuri triumfătoare, ca nişte momente victorioase ale definirii personalităţii.

Bineînţeles că am avut chefuri mai cool atunci. E normală semi-strâmbătura de dezgust la discuţiile de acum, care mi se par fade şi fără sens. Totul a fost spus şi făcut cu mult timp în urmă, iar momentele de tăcere sunt amplificate de plictiseala morbidă, pe care o ascund ca un adevărat profesionist. Adevărul e că mă hrănesc din amintiri falsificate, un fel de istorie rescrisă şi inexactă. Memoria nu joacă feste, cel puţin nu încă, doar se modelează după dorinţa de a părea altul, măcar în mintea mea.

Adevărul e că, dacă trebuie să fiu crâncen în sinceritate, nu mă distram mai bine pe atunci. Băutura nu avea gust mai bun, marijuana era inferioară calitativ, iar femeile erau mult mai puţin experimentate, aşa că nu pot vorbi nici măcar de super showuri sexuale. La dracu, trebuia să umbli trei luni cu o tipă până la prima felaţie, care, de multe ori, însemna şi ultima. E dezamăgitoare sinceritatea asta brutală cu mine însumi. Singurul aliat al aserţiunii era vârsta, şi dorinţa de schimbare, oricât de inconştientă ar fi fost ea.

Vârsta e o scuză extraordinară pentru comportamentul aberant. De aceea, şi criticismul exacerbat de acum. Ăştia de acum n-au o revoluţie, n-au un ideal, nu au abnegaţie. Pe când noi, pe vremea noastră… Să fim serioşi. Noi eram mai prost pregătiţi pentru viaţă. Idealurile erau mult mai puţin pragmatice, iar ancorarea în realitate era foarte aiurea. Cei de acum beau şi se droghează şi şi-o pun în grup ca să scape de realitatea obiectivă, nu de demonii din capul lor, de care noi eram plini. Ne e ciudă pe tinereţea lor, pe faptul că pot să tragă trei numere consecutiv, pe lipsa lor de inhibiţii. De fapt, pentru că sunt mai trecuţi prin viaţă decât noi, şi au mult mai puţină celulită şi prejudecăţi.

Dacă ar fi să-i sfătuiesc pe tinerii de acum, le-aş spune să facă tot ce le trece prin cap, să experimenteze absolut totul. Pentru că va veni, în mod cert, un moment în care vor deveni critici ai celor cu o jumătate de generaţie mai tineri. Şi vor trăi din false amintiri şi nostalgii. Iar cineva le va reaminti cât de limitaţi sunt, de fapt.

 

Basil Muresan, 30 iulie 2016 3:26

https://centaur.ag/wps/antibiotics/