Smaranda Vultur este scriitoare, critic literar, cercetătoare în domeniul lingvisticii, poeticii, semioticii, antropologiei culturale, istoriei orale și memoriei comunismului. Doctor în filologie al Universității din București (1985), stagiu doctoral la Centre de Recherches Historiques, EHESS Paris (1994-1998). A fost conferențiar la Universitatea de Vest din Timișoara, lector de limba română la Université Paris – Sorbonne (Paris-IV), la Università di Pisa și la Jagiellonian University din Cracovia și profesor invitat la EHESS Paris şi Université Paris VIII, Saint-Denis. Domeniile de cercetare vizează memoria recentă a diferitelor comunități etnice din Banat și interferențele dintre ele, identitățile culturale plurale prin metoda interviurilor cu povestiri orale autobiografice. Pe cont propriu sau cu Grupul de Antropologie Culturală și Istorie Orală din cadrul Fundației „A Treia Europă” (creat de ea în 1998) a conceput și a realizat proiecte din care a rezultat o amplă arhivă de istorie orală aflată azi la Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara.
Am fost norocos să o fi avut profesor de antropologie pe doamna Vultur la masterul de „Comunicare interculturală” din Timișoara. Dar, una e experiența teoretică din spatele catedrei și cu totul alta cea practică din teren. În primul rând, pentru a fi un antropolog bun și credibil e nevoie de răbdare sisifică, timp și inspirația de a pune mereu cele mai potrivite întrebări pentru a extrage esențialul de la cei intervievați. Dar și de „intuiție, empatie, capacitate de comunicare, respect pentru diferență, de o bună pregătire a terenului și interviului, de un suport teoretic solid, de un angajament pe termen lung, de responsabilitate și simț moral”, cum însăși autoarea declară într-un interviu din Revista 22. Aflat la a doua ediție, revăzută și adăugită, Francezi în Banat, bănățeni în Franța (Polirom, 2025) nu sunt singurul grup din zona de vest a țării căruia Smaranda Vultur i-a acordat un studiu exhaustiv. De la Memoria salvată: evreii din Banat, ieri și azi (Polirom, 2002), la Basarabeni și bucovineni în Banat: povestiri de viață (Marineasa, 2010) și până la Germanii din Banat prin povestirile lor (Polirom, 2018), tabloul etnic este aproape complet și, după cum anunță autoarea într-un interviu: se conturează bine în arhivă și un portret al sârbilor sau al maghiarilor din Banat.
Miza acestei noi apariții editoriale, Francezi în Banat, bănățeni în Franța, exprimată pe coperta a patra a cărții, este următoarea:
„Spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial apărea o criză a refugiaţilor, cu deplasări mari de populaţie, într-o Europă care tocmai se diviza pentru o lungă perioadă. Se definea astfel o frontieră de netrecut între Estul sovietizat şi Vest, ce avea să marcheze decalaje economice enorme, dar mai ales despărţirea lumii totalitare de cea democratică. Forţaţi să-şi abandoneze casele, cetăţeni români şi iugoslavi din Banat, consideraţi la plecare de etnie germană sau pur şi simplu şvabi, vorbind un dialect german sau francez, dar şi sârba, maghiara sau româna, cum se vorbea adesea în Banat, ajungeau pe teritoriul Austriei de azi, apoi în Franţa, unde aveau să se stabilească. Cartea de faţă spune povestea lor, a celor plecaţi, corelată cu mărturiile celor rămaşi. Cele două planuri ale memoriei analizate în paralel sunt completate de contextul istoric mai depărtat – colonizările habsburgice din secolul al XVIII-lea, când loreni, alsacieni ori luxemburghezi şi alţi vorbitori de franceză se instalau în Banat. Un studiu de caz atent construit, volumul arată cum se modelează reciproc memoria şi identitatea în circumstanţe specifice, cuprinse în povestiri personale, imagini şi documente, condensate în simboluri şi naraţiuni fondatoare, legende şi mituri. O arheologie a memoriei, o microistorie situată între antropologia istorică şi cea culturală, bazată pe o analiză de discurs, în care metoda se pune în aplicare sau se reinventează pe măsură ce corpusul de surse mobilizat se constituie într‑un teren de cercetare.”
Redăm și un fragment din prefața noii ediții a consistentului volum proaspăt ieșit din tipar:
„Un caz cu totul special, din punct de vedere uman, dar şi de cercetare, legat şi de cele spuse mai sus, l-a constituit pentru mine Philippe Willer, care după primul interviu cu el din 1999 a făcut mai multe vizite în Banatul de origine. Am participat în mai multe rânduri la acest periplu de recuperare memorială şi de redescoperire a originilor făcut de el în compania soţiei lui şi apoi a familiei sale lărgite. Începând cu vizita la primăria din Banloc pentru recuperarea certificatului de naştere, trecând prin Tolvădia (Livezile) şi Ciavoş (Grădinari), de unde sunt originari bunicii paterni şi respectiv materni, sau Tomnatic, unde s-a stabilit primul venit în Banat din familia sa, Philippe a urmat drumul pe care l-am parcurs şi eu pentru a mă documenta. Cu altă finalitate, desigur, deşi completările lui pot căpăta importanţă şi pentru cercetare. A mers să consulte arhive, a fost în cimitire, a vizitat oameni şi case, i-a fotografiat, a stat de vorbă, a povestit, uneori închizând un pic ochii, parcă pentru a scruta mai bine acel trecut îndepărtat. Detaliile le-am evocat în capitolul „Banatul văzut de la Roque sur Pernes şi Pernes les Fontaines”. Ceea ce mi se pare retrospectiv important în demersul acesta, pe care azi l-am numi turism memorial, este încercarea lui de a da propriei memorii corp şi substanţă, de a o face palpabilă, de a se asigura că aceste repere materiale, câte mai sunt, pot absorbi conţinutul propriilor amintiri. Împărtăşindu-le cu alţii din familie sau cu mine, cu cei care îl însoţeau, le reinvestea cu semnificaţii şi marca spaţiul cu noi urme pentru alte întoarceri posibile şi mai ales pentru a consolida legătura cu trecutul redescoperit, devenită parte din el însuşi.”
Citește și: