ARAD, DRAGOSTEA MEA | REFLECȚII ALE UNUI ARĂDEAN NOSTALGIC

ARAD, DRAGOSTEA MEA | REFLECȚII ALE UNUI ARĂDEAN NOSTALGIC
(un inedit stil de roman despre viața cotidiană a unui care știe scrie)

EMILIAN ELI PINTEA, scrie Adela CRISTEA, colega sa de liceu, „se juca cu întâmplările”. Era nonconformist. Mate-fizicianul devine filo, se înconjoară de cuvinte, iar presa îi întreține setea de a crea o lume a cuvintelor, după proiecte ciudate pentru niște cititori dedați cu evenimente șablonizate, dar normale pentru un virtuos al labirintului. Plăcerea „jocului” de-a vorbele ia chipul cărții, ca formulă a împlinirii, cu întreg fastul eventurilor determinat de un volum de debut. Preferă să profite de scânteierile scurte ale postărilor pe siteuri, să adulmece opiniile prietenilor și să le răspundă cu aceeași savoare și familiaritate, totdeauna elegant și cu o distinsă și înălțătoare prietenie.

Iată povestea cărții „ARAD, DRAGOSTEA MEA” (Mirador, 2024)

Intriga „poveștii” este că mama sa, profesoara Iulia PINTEA, adună în carte scrierile, scurtele texte, postate în lungul anilor, sub numele fiului, toate cele care leagă sufletul bucureștenizatului de melancolia arădeanului. Aici, la Arad, casa natală, colegii din copilărie și adolescență, prietenii din media etc. devin surse de conversație și comentarii politice, culturale, zbuciumările de suflet, întrebările și comentariile, care îi tulbură liniștea. Nu știa autorul că i se pregătește „un nume pe o carte”, că avea să participe la lansarea propriei cărți de debut, că avea să se întâlnească, într-o atmosferă colocvială, cu propriile personaje.

Gruparea pe secvențe problematice a fost o inspirată organizare a inițiatorilor: Sărbătorile noastre, Același … Aradul, Civism, Poveste, povești, De-ale mele, De-ale scriitorilor, Pentru cei plecați. Plus câteva înflorituri sub formă de comentarii.

Scriind despre Sărbătorile noastre devine poet autentic, în bucuria venirii„ îngerilor pe pământ”, când „oamenii și florile vorbesc îngerește”. „Astăzi veștile cele bune au plecat de la meri și cireși și umblă, albe și roz, pe la oameni”. Alteori, resimte plăcere de a se lăsa ademenit de „un așa faină colindă de Arad! „Că de-asară-s tăt pe-afară/ Și-s cu cămeșuța rară”. O altă meditație scrisă ne seduce spre ascultare: „florile nu știau ce este dragoste, fiindcă fără jertfă, dragostea este doar un moft de domnișor”. Urarea de Paște: „Sărbătoare cu
bucurie și bucurie înflorată”. Apoi, „a înviat, a înviat HRISTOS! a înviat și Facebookul mărturisind Învierea Lui”. Înălțarea Domnului, Rusaliile, Adormirea, Schimbarea la față, Nașterea Maicii Domnului. Superbe și supreme dovezi de credință creștină! E citat părintele Stăniloae, Fericitul Augustin, Pessoa, precum și sărbătorile Sfinților din calendar. Cugetările filosofice și învățăturile morale sunt completate cu lirice teologice: „L-am cunoscut de cum l-am zărit:/ Trimis dinadins de soartă,/ Mi-a trecut pe la poartă,/ Și nu s-a oprit.// Era cu părul ca aurora,/ Aripele cu pene de lumină/ Lânced le târa la picioarele tuturora,/ Prin pulbere și tină.//” … Folosește mesajele postate pe facebook spre a aduce omagiu frumosului divin, cuvântului înaripat, iubirii și drumului către biserică. „Când plouă la Arad, plouă povești de ploaie”, începe eseurile din „Același… Aradul”. Resimte impulsul dragostei natale în aromele tari ale trandafirilor din curtea casei sale: „A căzut o frunză la Arad/ Prăvălindu-se asurzitor în toamnă//”. Când a venit vremea îndrăgostirii, străzile Aradului și amintirile vreunei fete visătoare îl poartă „cu ochi de Alfa și inimă de Micălaca”. Povestea Mureșului – „povestea aia” de Arad cu iubirile de altădată -, poetizate și „împăturite-n cer ca într-un dulap”/ Când ți-e dor și cerurile-s deschise, scoți una și-ți așterni patul cu ea/ Și a doua zi dimineață nici să nu mă-ntrebi de ce-am visat.//”

Fiecare intervenție publică în media e o secvență dintr-o întâmplare.

Cu adevărat, Aradul, „cel mândrul și orgolios oraș”, cum spunea Caragiale, e mirajul care l-a cuprins pe Eli, văzând în fiecare semn un gest de dragoste: Mureșul vine în fiecare seară până la Arad „din dragoste”, după cum Dumnezeu se uită la Arad, văzând în dragoste „doar o poveste”: („dați-mi un ochi de Mureș și un capăt frumos de asfințit și-am să vă arăt unde doarme Aradul noaptea”). Iar, pe dealurile șiriene, toamna, plâng viile, iscodite de „mustul ultimei povești de dinainte de beție”. Fermecătoare reflecții ale „unui bitang de 18 ani” în care „un Mureș de aur prin vene ne curge”. Orice însemn ce vine dinspre Arad de la Mama e răscolitor de amintiri. „Aici ploaie, în autenticul acesta Arad al meu!” În restul țării, „ploaia plouă”, doar la Arad „ploaia ploaie”. Amintirile cu „inima înmoiată” în București valsează în vise. Închiderea Cofetăriei Libelula pare un semn de viol și ucigaș de amintiri din copilărie. Poezia continuă izvorâtă din farmecul adolescentin al orașului cu nume din patru litere scrise ori trei sunete rostite. „Am venit la Arad și am găsit oameni fără frunze și copaci cu gânduri”, filosofează liricul, încântat de faptul că aici sunt câteva străzi cu nume de fată, care ne îmblânzeau adolescența, ca niște bujori sălbatici”. Ce suflet nobil, câtă candoare risipește în câteva cuvinte, câtă poezie se scurge lacrimile nostalgice ale unui atât de îndrăgostit de dorul atâtor oameni, de locuri și impresii, de viața cea tinerească citită prin bruma amintirilor! Dar Emilian, Eli, scoate cuvintele direct dintr-un alean fermecat de micile minuni care au clădit dragostea pentru mirosul din trecut al Aradului.

Poate că ar fi potrivit să opresc aici considerațiile despre Arad, dragostea mea ale lui Emilian Eli Pintea. Dar celelalte secvențe sunt la fel de savuroase și ademenitoare pentru o lectură afectivă. Murind Nicu Ieran, „am mai rămas prea puțini nebuni” în Arad. Aventuri politice și amintiri din pandemie, de la liste politice și voturi până la un aforism sentimental: „Forța iubirii tale este iubirea pe care o naște în cel iubit.” (sau altul „Așa frumos iubeam, pe când nu iubeam”) Urmează „Poveste, povești” și cui nu-i plac întâmplări din copilărie când copiii sunau pe la ușile vecinilor și apoi fugeau, ori de o bunică din Vărădia care văruia podețul de beton, ori de vremea când locuia la numărul 17 în Piața Avram Iancu, „mama era mai tânără și tata vesel”, despre Csilla și Segafredo, Alin, Ovidiu (desigur Balint), Mateo, apoi povestea cucului („Cucul avea o Cucă. O iubea nespus; era Cuca lui. Într-o zi a venit acasă și a găsit-o cu Privighetorul …”). I-a plăcut această poveste despre „cum se naște un cântec de dragoste după ce pierzi dragostea”. Iar Emilian Eli Pintea, de pe Facebook, „e acela ce postează despre Dumnezeu, despre Dragoste, femei frumoase, despre florile de după garduri primăvara…”.

S-ar putea scrie multe „de-ale mele” despre acest volum, pe care l-aș numi „romanul romanului vieții lui Eli”. Fiecare amintire are dulceața cuvintelor. De bună seamă, Emilian Pintea e un scriitor, care a ales să evite canoanele literaturii. E autentic în toate cele, e fermecător în povestire, după cum e la fel în poeticitate.

Putea lipsi un capitol despre scriitori!? Postările lui Eli mărturisesc atașamentul său pentru lecturile din poeții îndrăgiți: Pessoa, Brumaru, Carolina Ilica, Nina Cassian, Nichita, Melinescu, Neruda, Stanca, Buzea, Maftei, Sorescu, C. Preda, Vișniec, Eliade, Eco etc.

În fine, un capitol dedicat „celor plecați”: unul Petre, care era mai bun decât Aradul, de urma căruia „a rămas mirarea unei poezii”, Romulus, Alina, Bebe, Marius, Doru, Nicu, Gheorghe, Abel și alți câțiva prieteni.

Arad, dragostea mea e o seducătoare carte despre dragoste pentru oameni, fapte, viața cotidiană, așa cum s-au reflectat ele în mărturisirile unui iubitor de frumuseți. E un roman, însumând schița multor romane, e viața unui om din vremurile noastre, pusă cu sinceritate la vederea și cunoștința tuturor. E autor și deopotrivă personaj, e povestitor, înzestrat cu focul cuvintelor, ele însele iubitoare de ardere și de mistuire, de creație și adorare. Vocabulele au găsit în sufletul autorului un îndrăgostit de fascinantul joc combinatoriu al limbajului.

Emilian Eli Pintea propune literaturii române un alt model de a scrie, o altfel de textualizare, o scriere despre viețile noastre, cu iubiri și tăceri, cu reflecții și mărturisiri, cu aventuri și evenimente, cu emoții și gânduri, toate la un loc alcătuind un volum despre noul tip de scriere reflexivă și existențială.

Citește și: mai multe articole ale autorului – AICI și AICI