[CRITIC GUEST] Eugenia Crainic: „Ioană dragă!”

Eugenia Crainic, născută în Arad, în anul 1972, este în primul rând ziaristă. Absolventă de Drept și Litere, a preferat jurnalismul oricărei alte profesii, practicându-l în mod constant din 1993 și până în 2008 (ziaristă la cotidianul Adevărul de Arad, ulterior membră fondatoare a cotidianului Observator arădean, realizatoare de emisiuni live la postul local de televiziune Info TV etc.). Scrisul i-a intrat însă în sânge. Autoare de blog, autoare de texte pentru revista on-line Catchy, este și autoare de povestiri scurte polițiste și mystery & thriller (premiată la Festivalul Național de Literatură mystery & thriller – Râșnov 2012 – pentru povestirea scurtă „Moarte în lupanarul străjerilor”, care se poate citi în volumul auctorial de proză scurtă „Oameni care m-au trăit”, publicat în 2023, la Editura pentru Artă și literatură București); de asemenea, este coautoare a volumului de povestiri polițiste „Noir de Timișoara”, Editura Tritonic București – 2019, coautoare a volumului de proză scurtă „Neterminatele iubiri”, Editura Național București – 2022 etc.

Eugenia Crainic a debutat în literatură în anul 2018, cu romanul polițist „Studenta criminală” (reeditat, în 2023, la Editura pentru Artă și literatură București – 2024, cu titlul „Rămășițe din bezna iubirii”), publicat la Editura Mirador – Arad, inspirat dintr-o crimă care chiar s-a întâmplat. Volumul „Studenta criminală”, ficțiune pură, este bazat pe crima de la Medicină din anul 2009, când doi studenți din familii religioase au ucis un cetățean vârstnic de etnie romă, care cumpărase de la ei servicii sexuale. Cartea s-a bucurat de recenzii excelente, constituind o lectură incitantă și atractivă. Eugenia Crainic a fost premiată, la nouă luni de la apariția romanului, cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Arad. 

Ioană dragă!

Moș’ Pascu era surd. Nu auzea deloc, decât dacă-i vorbea cineva în ureche, urlând din toți bojocii. Dimineața se trezea la șase, bătea coasa și sapa, făcând un zgomot infernal, încât nici cocoșii nu mai aveau chef să cânte, lăsându-și capetele, blazați, într-o parte. O gospodină mai atentă i-ar fi tăiat de betegi, dar de-ai lui Moș’ Pascu n-avea cine să se atingă. Nevasta îi pierise cu ani în urmă, răpusă de-o boală căreia doctorii nu-i dădură de capăt, iar cele două fete își luară lumea în cap, imediat după Revoluție, măritându-se prin Spania și Germania. Nu-l vizitau. Gura lumii spunea că se purtase mizerabil cu ele și cu nevasta, de la adăpostul liniștii veșnice din capul lui, netulburate de nici un zgomot, ci doar de grozăviile zămislite de gândurile lui. În ele, unele mai negre ca altele, își vedea nevasta proastă și rea de muscă, iar fetele, pornite pe drumul pieirii trupești și intelectuale. Când cea mare hotărî că ar încerca la Actorie, îi azvârli în față, fixând-o cu ochii lui mici, negri și iscoditori: „Ca să te faci curvă, nu-i musai să te duci la facultate!” Când cealaltă se hotărî pentru Filologie, îi trânti cu jumătate de gură: „Să te faci dăscăliță, să-i destupi pe toți proștii…” Nimic nu părea că i-ar fi fost pe plac. Ca să ajungă, într-o bună zi, singur-singurel, într-o liniște mormântală, netulburată de nicio gură dornică să i se apropie de vreuna dintre urechi, pentru a-i striga ceva, orice, cât de neînsemnat. 

Cumva, după jumătatea de ceas în care toți vecinii se trezeau iritați de zgomotul metalic, dar neauzit de bătrânul tipicar, Moș’ Pascu își agăța șorțul de fierar în ușa miheiului, își frigea două ochiuri într-o tigaie parcă niciodată spălată și după ce molfăia ouăle în care înmuia miez de pâine cu nemiluita, se scutura aprig de firimituri, apuca o sticlă de sifon și se așeza pe lavița de la uliță, cu sticla alături, ca un împărat pe un tron regal, prin fața căruia urmau să treacă supușii, cât era ziulica de lungă. Iar „supușii” nu întârziau să apară. În mintea lui Moș’ Pascu, oamenii care se duceau la lucru, dis-de-dimineață, nu erau considerați domni. Ba, dimpotrivă. „Salahori pe bani de nimic. Asta sunt toți…”, își spunea în barbă, dându-le însă binețe trecătorilor care-l știau de surd și care, câteodată, mai dădeau din cap a salut când îi treceau prin față. 

Singură vecina Ioana părea că-l înțelege. „Ioană dragă!” îi spunea, tânguitor, femeii mai tinere cu o jumătate de veac, de care, în mod ciudat, bătrânului îi era milă. Nu milă ca de-o stare jalnică, nu. O milă aparte, plină de compasiune bună. Atât cât poate fi compasiunea de bună… Ioana îi părea muncită peste măsură și lipsită total de ocrotire. Din adâncul liniștii lui, viața Ioanei îi părea zgomotoasă, plină până la refuz de cererile nesfârșite ale celor doi copii, ale bărbatului ei, ale soacrei care n-o menaja, ale vieții care, în ochii lui, o oropsise. 

Cât despre Ioana, îl simțea bine pe moșneag uitându-se la ea ca la o vită incapabilă să mai tragă, dar își spunea că n-are ce așteptări să aibă de la un bătrân singur și părăsit de toți, astfel că, înduioșată, năpustea și ea înspre bătrân o cantitate suficientă de compătimire. Făcea sarmale, îi ducea două și bătrânului; făcea o ciorbă, îi ducea un blid și lui; făcea o prăjitură, îi tăia și lui două bucăți. „Ioaaană draaagă!” îi mulțumea Moș’ Pascu, invariabil, cu o privire ca de priveghi, gustând apoi bucatele primite cu o plăcere nedisimulată, de parcă nimic mai bun nu s-ar fi gătit pe lume. 

Zilele se scurgeau egal în comuna din inima Podgoriilor Măderatului. Nimic nu tulbura liniștea moșneagului, nimic special nu se întâmpla mai niciodată, iar dacă din când în când trecea pe drum câte-un cortegiu funerar, era doar un prilej pentru Moș Pascu să exclame: „S-a mai dus unul!” Când venea acasă de pe unde era dusă, vecina Ioana se așeza un minut pe laviță, lângă bătrân, își apropia gura de urechea lui stângă, cu care își dădu seama, în timp, că auzea ceva mai bine și îi striga: „Ați auzit, Moș’ Pascu… A murit al lui Iovan!” Auzindu-i vocea, scăzută, ca dintr-un fund de peșteră, ochii mici și rotunzi ai bătrânului se luminau și nimic pe lume nu l-ar fi putut opri să exclame, cu un ton total diferit de oricare altul de până atunci: „Ioaaană draaagă!” Singură Ioana pricepea că în cele două cuvinte erau cuprinse fraze întregi, la care ea și numai ea avea acces. 

Viața se scurgea într-un ritm pe care vecina Ioana îl resimțea alert și obositor, iar Moș’ Pascu încetinit și odihnitor. Până într-o bună zi…

***

– Hei, trezește-te! își coti Ioana bărbatul, la nici șapte dimineața. Auzi?

 – Ce s-aud? N-ai somn? N-aud nimic, îi răspunse omul, întorcându-se pe partea cealaltă. 

– Hei, trezește-te, n-auzi? Se aud cocoșii!

– Așa, și? Să se audă, când să se audă, dacă nu în zorii zilei?

– Nu-i a bună, se încruntă Ioana. S-a întâmplat ceva cu Moș’ Pascu. Nu-l aud bătând coasa… Iar cocoșii… Cocoșii…

– Femeie, vezi-ți de treabă! E duminică dimineața. I-o fi venit și moșului mintea la cap. 

– Nuuu, nu-i a bună, insistă Ioana, trezită de-a binelea și deja îmbrăcată pe jumătate. Mă duc să văd care-i treaba. S-a întâmplat ceva, îți spun eu!

În câteva minute, Ioana era în fața porții lui Moș’ Pascu. Urcă pe laviță și privi peste gard. Nicio mișcare. Ușa casei era închisă, coasa și sapa în curte, rezemate de gard, șorțul pe cuiul din ușa miheiului, la locul lui. Cocoșii cucurigau de nebuni, în rest… nimic. Ioana se aplecă peste poartă și luă din cuiul mic, bătut în gard, cheia lunguiață, s-o deschidă. Descuie cu grijă și intră în curte. Se apropie de ușa casei, apăsă clanța și, neașteptat, se dădu la o parte. O trecu un fior. O năpădiră brusc gânduri negre, tulburi. Se întrebă dacă ar fi bine să intre. Să strige, ar fi fost în zadar. N-ar fi auzit-o nimeni. Moș’ Pascu, în niciun caz. Trebuia să intre. Numai așa și-ar fi putut da seama dacă bătrânul pățise ceva. Pășind prin antreul îngust, o cuprinse o răcoare neobișnută, un frison pe care nu-și amintea să-l mai fi simțit înainte. Observă că geamul ușii ce dădea spre bucătărie era spart, cioburile împrăștiate peste tot, iar perdeaua croșetată, smulsă și sfârtecată. Se sperie de-a binelea. Făcu un gest să se întoarcă și să-și strige bărbatul, dar se răzgândi. Împinse ușa și fu martora celui mai grotesc tablou din câte-i fu dat să vadă. Pe podeaua bucătăriei zăcea Moș’ Pascu, legat într-un fel pe care Ioana nu-l mai văzuse nicăieri. Semăna puțin cu felul în care lega bărbatu-său porcul, când îl aducea din târg, pentru tăiere, dar… Moș’ Pascu zăcea pe burtă, cu mâinile și gleznele legate la spate, unele de altele, cu niște încâlcituri ciudate, adunate într-un singur nod mai mare, din care sfoara continua până la gât, sfârșind în jurul acestuia și înnodată apoi ciudat, la ceafă. Trupul bătrân al moșneagului n-a rezistat încordării, iar pe măsură ce bietul om își întindea picioarele, neputincios, trăgea și de sfoara din jurul gâtului, sugrumându-se treptat, dureros. Zăcea în propriile dejecții, cu ochii ieșiți din orbite, slăbit, vânăt, aproape de pieire. Când o zări pe Ioana, o ultimă lumină îi străbătu privirea, apoi, cu un grohăit sinistru, își dădu duhul, nu înainte de a îngăima un ultim „drrr-a-ggg-Ioa…” Priveliștea grotescă o țintui pe vecina Ioana în prag, cu mâinile la gură, neștiind pe moment ce să facă, pe ce să pună mâna. Îi veni să țipe, dar își aminti că Moș’ Pascu nu aude. Își dădu seama apoi că nu el trebuia s-o audă, ci altcineva, un om, un ajutor… Disperată, ieși în stradă și urlă cât putu de tare, încât răsăriră în uliță, în câteva secunde, toți vecinii, în frunte cu Gigi, circulistul, de peste drum, trezit din somn în ziua lui liberă. În izmene și cu maioul șifonat fluturând, polițistul din el se trezi la viață, alergând ață spre casa lui Moș’ Pascu, unde Ioana țipa că se întâmplase o nenorocire cumplită. 

Niciodată, în comuna din Ardeal, nu fusese forfotă mai mare. Oamenii șopteau pe la colțuri și făceau presupuneri. Că bătrânul ar fi avut bani de la fete, de prin străinătate, și ar fi fost prădat, apoi ucis; că tâlhăria ar fi fost pusă la cale de propriile fete, de fapt, care cică-l băteau la cap neîncetat să vândă casa și să le ajute și pe ele cu bani, așa că angajaseră asasini plătiți, să-l termine; că dovada ar fi stat în chiar legătura aceea ciudată, folosită prin gulagurile rusești; că vreun băștinaș… de unde să știe el cum să lege un om în halul acela…

În douăzeci de minute, prin fața casei bătrânului nu se mai putea trece. Lumea răsărise de peste tot, ocupând trotuarul, urcând pe gard, în pomii de lângă șanț, ba chiar și pe poartă. Polițiștii de la județ își făcură cu greu loc prin mulțime. Erau cinci, trei la costum, doi în haine normale. Pantaloni, cămașă, geacă. Pe pod trăsese și dricul lui Tomi Mozer, evreul bogat care deținea singura firmă de pompe funebre din zonă. Mașina, lungă, neagră și strălucitoare, era închiriată într-un sat vecin. Murise un agricultor cu mulți bani. Așa că fu bună și căruța. Pe capră, Tomi Mozer însuși se întreba dacă-i vor da mortul direct sau îl vor duce la Arad mai întâi, să-l autopsieze. Nimeni nu-i spusese nimic. Tacticos, își scosese din jiletcă pipa din mahon, moștenită de la un unchi din Israel, și începu să pufăie făcând ochii mici, ca și când i-ar fi ferit de fum. 

După ce toți polițiștii de la județ se făcură nevăzuți în casa moșneagului, împreună cu circulistul Gigi, devenit deodată important, în stradă se lăsă o liniște de mormânt. Nimeni nu mai vorbea, nimeni nu mai șoptea. Cu urechile ciulite, lumea spera să răzbată din casă măcar un cuvințel, pe care să-l rostogolească, mai apoi, prin comună, ca pe-o știre caldă, de ultimă oră, de nimeni bănuită. Nu răzbătea nimic însă. Pereții păreau surzi, ca urechile moșneagului, pierit așa cum nimeni vreodată nu mai pierise în comună până atunci. 

Deodată, ușa se deschise, iar prin fața tuturor își făcură loc cei doi polițiști – sau ce-or fi fost – îmbrăcați în geci, care cărau, într-un sac închis cu fermoar, trupul împuținat al moșneagului. Femeile își făcură cruce. Tomi Mozer sări de pe capră și le făcu loc bărbaților să depună trupul fără viață într-un copârșeu aflat mereu în căruță, în caz de urgențe. Fără vreo vorbă, ca un profesionist ce era, urcă rapid pe capră și porni înspre casa mortuară. Avea să afle el mai încolo dacă-i musai să ducă mortul la Arad. Pe moment, era bucuros că nu puseseră alții mâna pe el. Câștigul era asigurat. 

Specialiștii de la județ ieșiră din casă după vreo patruzeci de minute. Cu excepția vecinei Ioana, nu chemară pe nimeni înăuntru. Ea descoperise cadavrul, cu ea voiau să stea de vorbă. Și au stat. Aflând însă prea puține despre secretele moșneagului. Dacă le-ar fi avut. Ioana, speriată și cu imaginea mortului întipărită pe veci, nu putu să le spună polițiștilor decât că-l hrănea pe Moș’ Pascu ori de câte ori gătea, că avea două fete plecate care nu-l vizitaseră niciodată, că în afară de niște băieți tineri, tocmiți cu ziua, să-i sape grădina, nu-l căutase nimeni, niciodată, că primise de la el, și aici scăpă o lacrimă, drept cadou pentru osteneala de a-l îmbia cu mâncare, o paletă din inox pentru întors ouăle în tigaie, că nu-i vorbea mai niciodată, fiindcă trebuia să strige prea tare ca s-o audă și nu-i făcea deloc plăcere, că sub milieul de sub televizor avea 50 de lei întotdeauna, pentru pâine, sifon și alte mărunțișuri, că pensia îi intra pe un card pe care nici măcar ea nu-l văzuse vreodată și că…  

Brusc, vecina Ioana își șterse ochii, atentă la polițistul care, în timp ce-o asculta, cerceta milieul de sub televizor, de unde veșnicii 50 de lei lipseau cu desăvârșire. Despre card, deși înțeleseseră toți că exista, nu fusese găsit, deși mai toate cotloanele locuinței fuseseră scotocite. Cu mai multe probe prelevate de la locul faptei, cu tot ce le putuse spune vecina Ioana și circulistul Gigi despre bătrân, polițiștii de la județ ieșiră în grabă, sigilară ușa casei și poarta de la intrare și se făcură nevăzuți. Umflat în pene, circulistul Gigi rămase singura șansă, pentru toți cei prezenți, să mai afle câte ceva din interiorul cumplitei crime. Cât despre Gigi, căruia crima îi căzuse pleașcă taman când nu se mai aștepta să facă vreun pas important în carieră, își ridică izmenele cu emfază, dosindu-și maioul în ele încât să mai arate cumva, apoi, cu o voce de profesionist, le comunică tuturor celor prezenți: „Domnilor, am să vă chem la interogatoriu, să vedem ce-avem noi aici, cu ce ne confruntăm noi. În primul și-n primul rând, să știe toată suflarea că aici a avut loc o crimă odioasă, că motivul a fost furtul, urmat de tâlhărie, că după toate probabilitățile bătrânul a fost torturat să spună unde-și ține banii și că numai cineva care știa că are pensie și nu cheltuie pe mai nimic i-ar fi putut face de petrecanie.” Țanțoș, de parcă ar fi purtat uniformă de general, circulistul Gigi își transportă izmenele peste drum, în curtea proprie, de unde avea să mai iasă doar peste câteva ceasuri, îmbrăcat în uniformă, pentru a-și prelua tura de după-amiază. 

Nimic n-a mai fost la fel, pentru vecina Ioana, după moartea lui Moș’ Pascu. O urmărea tabloul grotesc al bătrânului, legat cum nu crezuse că poate fi legat cineva, murindu-i sub ochi. Casa bătrânului, chiar și în plin soare, părea închisă și lugubră. Pe lavița de la stradă nu se mai așeza nimeni, de parc-ar fi purtat în lemnu-i scorojit blesteme sau moarte. Cumva, peste casa bătrânului parcă se pusese un clopot, sub care totul zăcea într-o cumplită nemișcare. Singuri cocoșii moșneagului scăpaseră de sub clopot, sloboziți de vecina Ioana. Cât era ziulica de lungă scurmau prin grădină, diminețile înlocuind, cu cântatul lor, bătăile metalice ale coasei celui dispărut. 

La înmormântare nu veniseră decât vreo trei bătrâni și vecina Ioana. Fetele din țări străine erau prea ocupate cu ale lor, măcar că primarul însuși se ocupase să le transmită mesajul trecerii la cele veșnice a tatălui lor. Spre sfârșit, când groparul comunei, omul lui Tomi Mozer, se căznea să astupe groapa în care zăcea trupul neînsuflețit al bătrânului, își făcu apariția și circulistul Gigi, îmbrăcat în civil. Vecina Ioana îl privea absentă. Cu ochii jucându-i în cap ca unui viezure, circulistul i se adresă femeii cu glas șoptit:

– Cazul ăsta mă va face mare, Ioană, auzi? Am să-l rezolv singur. Județul mi-a dat mână liberă. Până vin ei să întrebe, să cerceteze, să ia legătura cu oamenii, eu deja am aflat tot. Mai am puțin și știu cine e ucigașul.

– Știi tu cine e? îl întrebă Ioana.

– Știu, sigur că știu. Precis l-a omorât, în scop de jaf, unul dintre nenorociții care i-au săpat grădina. Știiie Gigi cine eee! se frecă circulistul pe burtă, satisfăcut. 

Vecina Ioana se îndreptă, printre cruci, spre ieșirea din cimitir. Gigi o urmă ca un cățel, pe același traseu, deși ar fi putut ocoli crucile și altfel.

Trecură luni întregi. Mai bine de cinci la număr. Nimeni nu mai vorbea despre moartea cruntă a lui Moș’ Pascu. Doar vecina Ioana își mai amintea de el, ori de câte ori se trezea dimineața în cântatul cocoșilor și când folosea spatula din inox să întoarcă ouăle ochiuri în tigaie. Deși se gândea că ar fi trebuit să-i fie frică, nu avea nicio teamă că un asasin e pe undeva prin preajmă, în libertate, gata pregătit să omoare din nou. Aflase că fuseseră chemați la interogatorii mai toți vecinii. Circulistul Gigi se lăuda că el e cel important acolo, măcar că toată lumea știa că ori de câte ori era chemat vreun cetățean, întrebările erau puse de câte cineva de la județ. Cine să-l fi omorât pe Moș’ Pascu?

Se scursese un an încheiat. Ucigașul era de negăsit. Fuseseră descoperiți și interogați inclusiv cei cinci băieți aciuați prin comună de prin niște sate amărâte din Maramureș, care-i săpaseră lui Moș’ Pascu grădina. Niciunul nu aducea a criminal. Niciunul nu părea în stare de-o asemenea atrocitate. Erau băieți săraci, de la țară, munciți de mici, obișnuiți cu greul și cu puținul. N-ar fi omorât pentru 50 de lei. Estimp, prin comună umbla vorba că nodurile ciudate cu care fusese omorât bătrânul erau de-un soi anume, niște noduri marinărești, speciale, care se dezlegau doar dacă știai de ce parte să tragi de sfoară. În urmă cu un an, când fusese descoperit cadavrul, un polițist scăpă informația cum că așa erau legați cei torturați în gulaguri. După ce un copil fu trimis după un dicționar, lumea adunată rămăsese doar cu informația brută, fiind departe toți de astfel de purtări. Pe de altă parte, în mintea vecinei Ioana se imprimase pentru totdeauna acel nod mare, ciudat, ca o fundă, dar deloc delicată, ca un șnur încolăcit, dar parcă neterminat, ca o… Un nod ciudat… Foarte ciudat…

Zilele se scurgeau unele după altele. Circulistul Gigi ieșea uneori în poarta casei, numai în izmene, uitându-se lung la casa bătrânului Pascu. Se încrunta. Nu reușise să descopere criminalul. Murmura ceva nedeslușit, apoi intra în curte, fluierând. A pagubă. 

***

Băiatul intră în curtea casei vecinei Ioana purtând pe umărul drept o sapă și o greblă. Le ținea de cozi, pe amândouă, cu o mână. Cânta. Îngâna o melodie populară de prin Maramureș. Se dezbrăcă de haină, o agăță într-un cui din ușa grădinii, își întoarse șapca cu cozorocul spre ceafă și începu să sape. Ioana îi pusese pe un butuc o cană de apă și un borcan de zacuscă. Mai târziu, într-un ștergar, îi așezase pe butuc și câteva felii de pâine. Băiatul săpa neîntrerupt. De o sigură pauză avu nevoie, să mănânce. Nu era vorbăreț. Mai degrabă, preocupat. Rezemată de gard, Ioana îl privea înfulecând. 

– Îți place? îl întrebă.

– Îhî…

Băiatul își ridică ochii și o privi absent. 

– Tu ai săpat și la Moș’ Pascu, îi zise.

Ioanei îi păru că vede în privirea băiatului un licăr aparte. Dar poate doar i se păru. 

– Am săpat, îi răspunse, mestecând parcă mai cu spor.

– Cine să-l fi omorât? îl întrebă femeia.

– Nu-ș…

Băiatul se ridică și se reapucă de săpat. Mai avea. Spre seară, își adună toate alea și dădu să plece.

– Mâine vii? îl întrebă femeia.

– Vin. Tot așa.

– Nu-ți lași aici uneltele? Aici le găsești.

– Ba, le las. Oriunde? 

– Acolo, lângă gard, e numai bine. 

Cu gesturi sigure, băiatul strânse cozile uneltelor laolaltă, apucă o sfoară de pe gard, rămasă din toamnă, de la îndreptatul viei și le legă de stâlpul portiței dinspre grădină. Ioana îl așteptă. Când tânărul se întoarse spre ea însă, femeia încremeni. Nu putu să-și mai miște niciun mușchi, să mai scoată nicio vorbă. Îngheță cu ochii spre uneltele legate de gard, în creieri jucându-i Nodul. Nodul mare, ciudat, ca o fundă, dar deloc delicată, ca un șnur încolăcit, dar parcă neterminat, ca o… Un nod ciudat… Foarte ciudat…

Sfârșită, se așeză pe marginea gardului. Cu o privire goală, îi făcu semn băiatului să se așeze lângă ea. Năuc, tânărul se așeză. 

– Ai lucrat în port? îl întrebă.

– Nu. Pe un vapor. Rusesc. Un vapor de marfă. De la paișpe ani…  

– Cum te cheamă? Nici nu știu cum te cheamă…

– Teodor. Dar toți îmi zic Rusnacu’.  

– Ai familie?

– Nu mai am.

– Ce-au pățit?

– Nimic. M-au uitat.

– Unde-ai învățat să faci nodul ăla? îl întrebă. 

Băiatul oftă. A ușurare, parcă.

– Pe vapor. Așa ne legau rusnacii, când ne prindeau că furăm mâncare. Furam mâncare noi… Ne legau așa, să ne stea mâncarea în gât. Să simțim că ne înecăm cu ea… Că ne înecăm cu noduri… 

Eliberat, băiatul lăsă capul în jos. Ioana îl apucă pe după umeri și-i rezemă capul de umărul ei. Acum știa. Aflase. 

De undeva, din văzduh, i se păru că aude încet, ca dintr-un fund de peșteră: „Ioaaană draaagă!”

Citește și:

• [CRITIC GUEST] Sabina Cristea: „În iureșul amintirilor netrăite”
• Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI