Mă numesc Timotej Vanko, trăiesc în Nădlac, unde învăț la Liceul Teoretic „Jozef Gregor Tajovský”. Deseori sunt acuzat de perfecționism, ceea ce, câteodată mă ajută să fiu mai bun, dar câteodată îmi îngreunează viața. Pasiunea pentru scris am descoperit-o în clasa a VI-a, când am participat pentru prima dată la concursul reStart literar, aflat la a V-a ediție, pasiune de care nu doresc să mă despart. Am fost selectat și am publicat texte în toate cele cinci ediții ale antologiei reStart și am participat la atelierele de scriere creativă din acest proiect. Între timp am debutat și în limba slovacă, limba mea maternă, la revista Naše snahy Plus. În afară de scris, sunt pasionat și de filme, istorie, muzică, mai ales cea clasică, dar și de film și actorie.
Jocul
– Aureleeee! Hai să ne jucăăăm!
Era vocea prietenului meu, răsunând din camera mea, eu fiind încă la masa de prânz. Părinții mei nu au băgat-o în seamă. Bineînțeles, fiindcă nu o puteau auzi. Doar eu puteam intercepta acea voce. Am mâncat foarte repede carnea de pui și piureul din farfuria mea și am alergat spre dormitor.
Trecând prin holul dominat de razele orbitoare ale soarelui, am deschis ușa cu numele meu scris pe ea și am pășit înăuntru. Am încuiat ușa după mine, nu știu de ce, din instinct. În centrul încăperii se afla o măsuță, cu două scăunele din lemn, vopsite în roșu. Pe unul dintre ele ședea tolănit ursulețul meu de pluș, prietenul meu cel mai bun.
– Aurel! Aici ești!, a exclamat fără să-și miște zâmbetul cusut de pe față.
– Bună, Lucian!
– Haide! Ia loc! Ia loc!
M-am așezat pe scaun, în fața lui Lucian.
– Stai, înainte de toate, trage, te rog, jaluzelele! Știi tu, cum faci de obicei, îmi spuse Lucian cu o voce caldă.
– Da, bineînțeles!
Lucian nu putea suporta lumina, fie ea naturală sau artificială. Spunea că-i face rău în aceeași manieră cum pe noi ne afectează temperaturile extreme. Așa că am coborât jaluzelele ambelor ferestre. S-a făcut un întuneric înfricoșător. Sumbru. Întreaga cameră a fost umplută de culoarea neagră și diferite nuanțe de gri închis.
– Ah! Mult mai bine!, a exclamat ursul, însă vocea nu mai era suavă. Acum putem începe jocul!
– Ce ne vom juca de data aceasta?, l-am întrebat nesigur.
– Șah, a arătat cu lăbuța spre tabla de pe masă.
Piesele erau deja puse. Pionii, caii, nebunii, turnurile, regina, regele, fiecare la locul lui.
– Serios? Dar, nu prea știu să joc.
– Stai liniștit! Adversarul contează. Dacă e slab, câștigi, dacă e priceput, pierzi.
– Dar dacă sunt ambii jucători buni sau slabi?
– Așa ceva e imposibil! Întotdeauna unul este mai puternic decât celălalt, mi-a zâmbit diabolic ursulețul cel gingaș.
– Atunci care sunt eu? Cel puternic sau cel slab?
– Asta, dragul meu Aurel, poți ști doar tu!
– Foarte bine, fiindcă eu știu sigur că sunt cel priceput.
– Serios?
– O da! Sunt cel mai bun din clasă la matematică, citesc cel mai repede și, față de colegii mei, nu-mi mai este frică de monștri.
– Da? Și tu crezi că asta te caracterizează ca fiind puternic?
Am stat puțin pe gânduri. „Oare ce vrea să spună prin asta?”
– Păi – da! Sau nu?
Lucian a stat o clipă fără să scoată un sunet, după care răspunse:
– Hai mai bine să începem jocul nostru. Tu ești primul!
Nu prea puteam deosebi piesele mele de piesele lui Lucian, dar vedeam că ale mele sunt gri și ale lui, mai întunecate. Abia le puteam vedea, în bezna din cameră. Am mutat un pion două pătrățele în față. El a mutat tot un pion, doar că două pătrate mai în dreapta față de mine. Și am continuat așa timp de patru runde: pionii, caii și nebunii au fost puși în poziții de atac și de apărare, până când am pus un pion în pătratul atacat de Lucian.
– Ești sigur că vrei să faci asta?, m-a întrebat ursul încurajator.
– Da, pionul îmi este apărat de cal. Dacă-mi iei piesa cu pionul, ți-l iau și eu pe al tău și astfel vom avea același punctaj.
– Dacă spui tu …
Când a terminat de vorbit, în spatele lui Lucian s-au ivit șaisprezece corpuri omenești. Dar nu le puteam vedea fețele sau culorile hainelor, fiind acoperite în întregime cu negru. Unele erau mai subțiri, altele mai grăsuțe. Unul era foarte scund, altul înalt. Nu se mișcau. Păreau să n-aibă viață, dar totuși trăiau. În următoarea clipă, Lucian a mutat. Pionul mi-a fost luat. O persoană din spatele ursului a căzut pe podea, umplând camera de un pocnet surd. Am tresărit.
– Ce-a fost asta? Ce s-a întâmplat?
– Ce? Ți-am luat pionul!
– Nu asta, persoanele din spatele tău! Ce-i cu ele? Cine sunt? De ce se află în camera mea? De ce a căzut una pe podea?
– Aa, ei!, rânjește și se întoarce înspre umbrele din spatele său, după care își îndreaptă poziția înspre mine, Nimic! Așa e jocul!
– Cum adică nimic? Explică-mi!, începea să-mi fie frică.
– Ei, bine, dragul meu, fiecare piesă a ta reprezintă o persoană dragă ție. Pionii sunt colegii tăi. Nebunii sunt verișorii. Caii, prietenii. Turnurile îi reprezintă pe părinții tăi, iar regina, sora sau fratele tău. În cazul tău, sora ta.
M-a cuprins spaima: „Este oare adevărat ce spune? Apropiații mei sunt în pericol? Nu! Nu cred! Refuz să cred!”
– Pionul, pe care tocmai l-ai pierdut, te-a costat un coleg. Gigel, parcă se numea.
– Ce? Gigel?!
– Ți-am spus să nu muți acel pion, mi-a aruncat o privire care se putea vedea în întunericul macabru.
Mâinile începeau să-mi tremure.
– Acum, asta este. Hai, mută!
M-am uitat la Lucian, cu ochii umezi, cu mâinile tremurânde și cu gâtul uscat:
– Nu mai vreau să joc!
– Cum adică?
– Mă predau! Ai câștigat!
– Nu te poți preda, dragul meu! Jocul continuă! În plus, dacă te predai, regele va muri în chinuri. Și acela ești tu.
– Ccceee?!
– Exact așa! Pe deasupra, dacă te predai, la fel vor face și restul pieselor, adică vor pieri. Astfel, îți vei pierde tu viața și la fel și familia ta, a început să râdă veninos.
– Stop! Termină, te rog! Ai milă! Ai milă de prietenul tău!!
– Nu pot! Acestea sunt regulile, îmi pare rău!
M-am panicat. Nu știam ce să fac. Voiam s-o șterg de acolo, să fug din cameră, să sar prin geam, să distrug tabla de șah, să nu fi început jocul acesta stupid!
– Te rooog, Lucian! am spus, printre lacrimi. Ai milă!
Am început să plâng. Să plâng ca un copil mic și prost ce eram.
– Trebuie să continui!
– Dar nu vreau!
– Trebuie!!
Imediat am auzit vocile părinților mei.
– Aurel, ce se petrece?
Am descuiat ușa și au intrat înăuntru.
– Mami! Tati!, am strigat de bucurie și am sărit la ei în brațe.
– O, dragul meu!, mi-a spus mama.
– Ce s-a întâmplat?, a întrebat tata.
Le-am povestit despre meciul de șah, pe care-l avusesem cu ursulețul meu de pluș.
– O, scumpule! Ai avut un coșmar?
„Ce? Nu!” Poate își închipuiau că am dormit după prânz. Evident, doar jaluzelele erau trase.
– Nu vedeți tabla de șah pe masă sau persoanele din spatele …
Nu am terminat propoziția. Am privit înspre măsuță și nu am văzut nimic. Cele șaisprezece persoane, tabla de șah, ursulețul Lucian, totul a dispărut.
– A trebuit să fie un vis intens, spuse tata zâmbind.
– Haide, scumpul meu, vrei să mai dormi cu noi?
Nu mai înțelegeam. Nimic nu mai avea sens. Dar măcar părinții mei erau lângă mine și tabla aceea de șah blestemată a dispărut. Am acceptat propunerea mamei și am mers în camera părinților la un pui de somn. Când m-am trezit, m-am întors în camera mea ușurat ți relaxat pentru a-mi face temele. Am deschis ușa și am observat tabla de șah, cu piesele aflate exact în pozițiile în care le-am lăsat înainte de a veni părinții mei. M-a trecut un fior rece. Lângă tablă se afla un cartonaș. M-am apropiat de cartonaș și l-am privit pe Lucian, care era pe scaun, fără a schița ceva. Am luat cartonașul, dar nu era nimic pe el. Atunci l-am întors pe verso și stupefiat am citit în gând mesajul: „JOCUL CONTINUĂ!”.
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Teodor Ilincăi: „Mozaic de versuri, aforisme și cugetări”
- mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
