Acasă CULTURĂ DUMINICA FLORIILOR: Semnificație creștină, tradiții și obiceiuri la români

DUMINICA FLORIILOR: Semnificație creștină, tradiții și obiceiuri la români

0
CREATOR: gd-jpeg v1.0 (using IJG JPEG v62), quality = 100

 

Duminica Floriilor (sau Floriile) este o sărbătoare creștină fără dată exactă, comemorată întotdeauna în ultima duminică dinaintea Paștelui.

Sărbătoarea comemorează un eveniment menționat de către toate cele patru evanghelii (Marcu 11:1–11, Matei 21:1–11, Luca 19:28–44, Ioan 12:12–19): intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim în zilele dinaintea patimilor. În seara acestei duminici încep în biserici slujbele deniilor din săptămâna Sfintelor Patimi.

Intra smerit, călare pe mânzul asinei, împlinind astfel profeția lui Zaharia: „Bucură-te foarte fiica Sionului, veselește-te fiica Ierusalimului, căci iată, Împăratul tău vine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia IX, 9).

Mulțimea l-a întâmpinat cu ramuri de finic și cântări de bucurie: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21, 9).

Textul Evangheliei din Duminica Floriilor:

„Iar când s-au apropiat de Ierusalim și au venit la Betfaghe, la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicându-le: Mergeți în satul care este înaintea voastră și îndată veți găsi o asină legată și un mânz cu ea; dezlegați-o și aduceți-o la Mine. Și dacă vă va zice cineva ceva, veți spune că-I trebuie Domnului; și le va trimite îndată.

Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: «Spuneti fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând și șezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug».

Mergând deci ucenicii și făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asina și mânzul și deasupra lor și-au pus veșmintele, iar El a șezut peste ele. Și cei mai mulți din mulțime își așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale, iar mulțimile care mergeau înaintea Lui și care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21, 1-9).

Rugăciune de Florii

„Doamne, Dumnezeul nostru, Care şezi pe heruvimi; Cel ce ai arătat puterea Ta şi ai trimis pe Unul‑Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, ca să mântuiască lumea prin Crucea, prin îngroparea şi prin învierea Sa; Căruia, venind în Ierusalim spre patima cea de bunăvoie, poporul care şedea întru întuneric şi în umbra morţii, luând semnele biruinţei, ramuri de copaci şi stâlpări de finic, I‑a prevestit învierea, Însuţi, Stăpâne, păzeşte‑ne şi pe noi, care urmând acelora purtăm în mâini ramuri de copaci în această zi de înainte‑prăznuire.

Şi precum pe acele popoare şi pe acei prunci care Ţi‑au strigat Ţie: osana, apără‑ne şi pe noi, ca prin laude şi cântări duhovniceşti să ne învrednicim de dătătoarea de viaţă învierea cea de a treia zi, în Hristos Iisus Domnul nostru, cu Care împreună eşti binecuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de‑viaţă‑făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Floriile – date istorice

Primele mențiuni despre această sărbătoare provin din sec. IV: Sf. Epifanie, Îi atribuie două predici, iar pelerina apuseană Egeria (sau Etheria), descrie modul cum se sărbătorea această duminică la Ierusalim spre sfârșitul secolului IV.

În vechime, Duminica Floriilor era numită și Duminica aspiranților sau a candidaților la botez, pentru că în această zi catehumenii mergeau cu toții, cu mare solemnitate, la episcop, spre a-i cere să fie admiși la botez, iar acesta le dădea să învețe Simbolul credinței.

Se mai numea și Duminica grațierilor, pentru că, în cinstea ei împărații acordau grațieri. După un obicei străvechi, menționat chiar în sec. IV de către pelerina Egeria și generalizat în toată Biserica creștină, se aduc în biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvântate și împărțite credincioșilor, în amintirea ramurilor de finic și de măslin, cu care mulțimile l-au întâmpinat pe Domnul la intrarea Sa triumfală în Ierusalim și pe care noi le purtăm, simbolic,  în mâini ca semn al biruinței împotriva morții.

Potrivit tradiției, atât la Bizanț, cât și la curțile domnești din Țările Romanești, sărbătoarea Floriilor se prăznuia cu multă solemnitate. Luau parte împărații (domnii) cu demnitarii lor, cărora li se împărțeau făclii aprinse ca și la Paști.

Salcia: simbolul morții și al vieții

Salcia are un simbolism propriu și acesta mai ales datorită caracteristicilor specifice legate de modalitatea ei de înmulțire, fiind totodată folosită cu diferite sensuri  în  tradițiile  religioase  precreștine  și  apoi și  în  creștinism.

Simbolismul salciei a fost foarte bogat la popoarele necreștine, cu precădere la slavi și la popoarele baltice.

Ceea ce a uimit mai mult dintotdeauna a fost puterea ei aproape indestructibilă de creștere și regenerare, fără niciun ajutor din partea omului. Însăși denumirea ei a fost dedusă, atât de greci cât și de romani, din această realitate extraordinară de creștere pe care o are.

În limba latină, denumirea salix a fost pusă în legătură cu verbul salirea sări. Festus a luat în derâdere această etimologie zicând: „Salicem ridicule interpretantur dictam, quod ea celeritate crescat, ut salire videatur”.

Iar termenul grecesc itea , era legat de adjectivul verbal itos ce deriva de la verbul ienai – a merge. La această referire Etymologion Mega adaugă: „deoarece aruncă mlădițe cu repeziciune” .

Dar salcia a atras nu numai prin aceasta particularitate.

Astfel, în tradiția greacă antică, alături de plop, ea umbrește intrarea în temuta împărăție a morții, stăpânită de nemilosul Pluto și de crâncena zeiță Persefona.

Homer relatează despre acest lucru atunci când Circe îi indică lui Odiseu locul unde se află intrarea în infern: „…dumbrava neîngrijită, dincolo de cărările Oceanului, unde cresc plopi măreți și salcii sterpe”.

Această asociere a salciei cu „împărăția morții” nu este întâmplătoare, căci alături de plop, de ulm și de tamarisc, și ea face parte din copacii sacri ai nimfelor, fiicele lumii subpământene.

Salcia a avut o oarecare influență stranie asupra grecilor încă din cele mai vechi timpuri, căci prezența ei era legată de locurile unde izvorăște apa din pământ, iar acestea erau considerate, căi de acces în lumea subpământeană, a morții.

Simbolismul salciei este pus astfel în legătură cu misterul „Mamei Pământ”, la rândul ei simbol al vieții noi, înfloritoare, dar și al morții, căci în „Pământ” se întorc toate lucrurile. Datorită acestei asociații, salcia era totodată și „copac sacru” al marilor „Zeițe Mame”. Zeița Hera s-a născut sub o salcie pe insula Samos.

Există și o curiozitate legată de acest copac plin de seva vieții, ce nu a trecut neobservată, și anume, faptul că ea își leapădă florile înainte ca rodul să se lege; ea de fapt nu se înmulțește prin semințe, ci prin puterea de a arunca vlăstari.

Aceasta curiozitate a face să se spună despre salcie că  este „ucigașul propriului fruct” și astfel în ea se întâlnește activa  „forță vieții și a morții”.

Salcia juca un rol important în timpul sărbătorii Thesmophoria, legată de cultul lui Demeter și Core. Acest eveniment era dedicat cu exclusivitate femeilor. Cu această ocazie, femeile își făceau un „pat” din ramuri de salcie pe care stăteau aproape tot timpul sărbătorii, simbolizând dăruirea lor spre o viață de castitate, de puritate feciorelnică.

Cu toate acestea, simbolismul salciei nu se referă numai la viața de castitate, căci, s-a observat, că atunci când femeile își făceau pat de ramuri de salcie, acesta era așezat pe pământul dătător de viață, iar verdele și pământul erau simboluri sacre ale zeițelor mame, deci ale fertilității.

În tradiția Vechiului Testament

salcia apare în contexte ce exprimă cu precădere bucuria de a trăi. Pentru prima dată se  întâlnește salcia în timpul sărbătorii corturilor.

Această sărbătoare, care comemorează evenimentul ieșirii din Egipt a evreilor sub conducerea lui Moise, începe în ziua a 15-a a lunii a șaptea (Tisri) și ține un răstimp de șapte zile (Levitic 23, 34). Cu această ocazie, sunt aduse Domnului ofrande din roadele pământului și jertfe de animale.

În practica liturgică de mai târziu,

ramuri de salcie au fost purtate în procesiune  în jurul altarului jertfelor în toate cele șapte zile ale sărbătorii corturilor.

Noul simbolism dat salciei,

al vieții ce se reînnoiește, trebuie descifrat în referirile alegorice care se regăsesc în Vechiul Testament. Un prim text ar fi cel  din Isaia 44, 3-4:

„Că eu voi vărsa apă peste pământul însetat și pâraie de apă în ținut uscat. Varsa-voi Duhul Meu peste odrasla ta și binecuvântarea Mea peste mlădițele tale. Și vor odrăsli ca iarba pe malul pâraielor și ca salciile de-a lungul apelor curgătoare”.

Salcia este aici un simbol ai vieții abundente care va domni în timpul împărăției mesianice.

Ideea salciei distrugătoare de rod

pare să se contureze în cartea Iov, făcându-se referire la monstrul Behemoth, care spune: „El se culca sub florile de lotus, în ocolul trestiilor și al bălții. Frunzele de lotus îi fac umbră și salciile bălții îl împrejmuiesc” (Iov, 40, 21-22).

O concepție sumbră, a speranțelor pierdute, legate simbolic tot de salcie, se regăsește  exprimată în Psalmul 136, în care este descrisă disperarea evreilor aflați în robia babilonică: „La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În salcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre” (1-2).

În gândirea primară creștină

simbolismul salciei este întâlnit mai întâi în scrierile Pastorului Hermas care în una din viziunile sale spune: „Pastorul mi-a arătat o salcie mare care era aidoma unui acoperiș ce proteja un deal și o câmpie, iar la umbra acestei salcii au venit toți oamenii care au fost chemați în numele Domnului”.

Tuturor celor veniți la umbra salciei, Arhanghelul Mihail le dă câte o ramură de salcie pe care fiecare credincios trebuia să o dea înapoi pentru a fi grefată din nou pe copac. Majoritatea ramurilor erau pe jumătate uscate, ceea ce arăta gradul de pocăință. Doar ramurile înapoiate de martiri aveau o înfățișare ciudată, care depășește natura salciei: „în cele din urmă, ei (martirii n.n.) au înapoiat ramurile lor care erau verzi și acoperite cu muguri noi, iar pe muguri era ceva ce avea înfățișarea unui fruct” și asta pentru că martirii sunt de fapt cei care, învingând  puterea celui rău și a morții, au progresat dincolo de natura umană păcătoasă, aducând roade.

Paralel cu acest simbolism transfigurat care compara salcia cu Hristos și mlădițele ei cu credincioșii creștini,  în literatura creștină folosirea salciei ca simbol al eternității sau al nevredniciei spirituale.

Fericitul Augustin spune despre salcii că sunt copaci neroditori și sunt descrise ca și cum nimic bun nu vine de la ele, deși în alte pasaje ale Sfintei Scripturi nu este așa.

În tradiția patristică a Bisericii răsăritene

salcia va primi sensuri nebănuit de profunde. Ea va deveni simbol al fecioriei,  iar caracteristica ei de a fi „distrugătoare de rod”, o preînchipuire a morții mistice care, prin renunțarea la perpetuarea vieții pământești, supusă morții tinde spre dobândirea puterii cerești de procreare.

Cei feciorelnici si cele feciorelnice participă de pe acum   la   viața   îngerească, acea stare în care sufletul este preamărit, iar trupul devine transparent. Despre aceasta stare, Sf. Grigoria de Nazianz spune că „are un loc în bine-întemeiată cetate a cerului. Sufletul se poate ridica spre ea numai dacă moare pentru trup și astfel el va fi, într-un sens extrem de profund, distrugător de rod”.

Punctul culminant al simbolismului creștin legat de salcie

este însă legat de taina cea mai presus de toate a fecioarei Maria, taina mamei care a ales fecioria și care a conceput mai presus de fire, viața, pe Hristos cel întrupat.

Albertus Magnus spunea că: „Ea (salcia n.n.) este numită salix deoarece sare, adică crește foarte repede și ni se spune că sămânța ei, dacă este băută, produce sterilitate. Acest lucru a fost împlinit în Preamărita Fecioară că ea a ales fecioria și astfel a ales viața cea fără rod, dar după cum salciei îi place să crească pe malul râurilor, tot așa și Preamărita Fecioară a înflorit lângă apele harului și ale darurilor cerești. Și, după cum salcia este un semn al castității, tot la fel și ea plină de castitatea rece, pentru sămânța ei, care este Fiul lui Dumnezeu, prin mesajul său îi face pe mulți neroditori în fructul trupului chemându-i la o viață de feciorie”.

Ca simbol al adevăratului creștin,

salcia ne învață că adevărata  putere de viață este în noi înșine; că nouă ne revine să adăpăm această viață din nemuritoarele izvoare ale „apei vieții” care este Hristos și Biserica Sa, și astfel să ajungem să trăim prin noi înșine, cu puterea raiului, adevărata noastră menire, aceea de a fi fii ai vieții, ai lui Dumnezeu, ai „Celui ce Este”.

Tradiții și superstiții la români

 În sâmbăta dinaintea Floriilor, femeile împart plăcinte de post și le dau de pomană vecinilor, rudelor și tuturor musafirilor.

Tot sâmbătă, cunoscută ca sâmbăta lui Lazăr, fetele tinere joacă Lăzărița. Una dintre fete, numita Lăzărița, se îmbracă în mireasă și merge pe la case pentru a colinda. La fiecare casă, fata se plimbă într-un cerc format de celelalte fete care relatează povestea lui Lazar.

În dimineața de Florii, oamenii merg cu ramuri de salcie la biserică, pentru a-L întâmpina pe Hristos. Acestea sunt sfințite și apoi sunt puse la icoane și ar trebui ținute până la următoarea sărbătoare de Florii.

În alte zone, salcia de la icoană se pune vara pe foc când începe o furtună pentru a se împrăștia norii. De asemenea, tot când e furtună, ramurile de salcie se scot în curte pentru a alunga grindina.

Crenguțele sfințite se mai pun și în pomii fructiferi pentru ca aceștia să prindă putere și să rodească. Ramurile se mai pun și la stupi, pentru ca albinele să fie binecuvântate.

Ramurile sfințite sunt folosite și în scop terapeutic. Oamenii înghit mâțișorii salciei pentru a fi protejați de boli, iar bătrânii se leagă la mijloc cu ramurile pentru a nu avea dureri de spate.

Părinții își lovesc ușor copiii cu aceste rămurele ca să crească sănătoși și înțelepți.

Tot de Florii, mărțișorul purtat în luna martie se pune în ramurile unui pom înflorit.

În unele zone din Banat și Transilvania, fetele nemăritate pun sub un păr altoit o cămașă și o oglindă, care urmează să fie folosite în farmece pentru sănătate și dragoste.

La miezul nopții, fetele fierb în apă busuioc, iar cu apa se spală pe cap pentru a avea păr frumos și strălucitor.

Din bătrâni se spune că, cine se spală pe cap fără apă descântată și sfințită, o să albească.

Tot fetele nemăritate trebuie să pună salcia sub pernă pentru a deveni frumoase și să își găsească un soț.

Cei care se împărtășesc de Florii își pun o dorință și se împlinește mult mai repede.

În această zi se culeg flori ce se pun în ciubere și se folosesc pentru încondeierea ouălor de Paști.

În această zi își serbează onomastica cei care au nume de flori. Conform  statisticilor, aproape 2 milioane de români își serbează onomastica.

Doamnele și domnișoarele ce poartă nume de flori: cel mai des nume întâlnit este Viorica. Altele sunt: Florentina, Florica, Camelia, Violeta, Margareta, Delia, Lăcrămioara, Crina, Narcisa, Panseluța.

Dar și bărbații poartă nume de flori: cei mai mulți se numesc Florin sau Viorel, dar se serbează azi și Florian, Florentin, Narcis, Ghiocel sau Bujor.

Surse: Wikipedia, Doxologia.ro, Crestinortodox.ro

 

Exit mobile version