LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (iv)
„L.S.D.” sau „PSIHEDELICA”…
0.Preambul…
Este o grețoasă dimineață englezească, un Kentish vineri (H. 4 – G.M.T.), cu un cer – normal! – bine drapat cu nori de vară (?), gata-gata să ne administreze doza obișnuită de shower (un fel de duș rar ce n-are nevoie nici de umbrelă, nici de capișon). Aici se „dez-noptează” cam cu o oră mai devreme (percepție naturală) față de Românica. Vinerea e de obicei o vinerea neagră (?)… pe aici, e luată ca atare, tocmai pentru a simți – prin contrast – rozul-bonbon al week-end-ului care va să vină. Pentru unii… nu mai vine… Pentru alții, e doar o „zlobie”- ultimă zi de primăvară calendaristică…Mi-am luat „porția de L.S.D.” a insomniei și, cu dezgustul acru al regurgitării știrilor nocturne tv. (de la noi!), m-am ridicat din pat, apoi – însoțit de jegul amintirilor „duioase” – mi-am zvârlit hoitu’, afară (!), pe scăunelul meu obișnuit de fumător… Căci pe ușa de la intrare, de la capul prea-englezeștilor scări stă scris cu solemnitate „victoriană”: ‹No Smoking! It is against the law to smoke in these premises›!… Deasupra, la fel ca pe ușile budelor publice (aici, destul de rare!), evident, semnul grafic al interdicției rutiere, doar că în cercul roșu tăiat în diagonală tronează imaginea unei țigări aprinse… Fuck you!…
Și, toate astea, pe post de preambul la „mâncărimea patriotică a unui vis imposibil”, recte campania electorală la „localele” de la noi. Cele „pan-europene” le-am cam „fumat” (pardon, povestit…) deja, ajungând la concluzia unui scârbavnic ciot al nemuririi lente… Poate vă întrebați ce dracu’ m-a apucat de mă exprim chiar ca după o doză sublimă de L.S.D.? Stați, să vedeți ce urmează…
1. Coma apoasă dar glorioasă a Apocalipsei
În critica muzicală serioasă a timpului, „Sgt. Pepper’s Lonley Hearts Club Band”, (1967 ) este considerat LP-ul cel mai glorios al grupului legendar – The Beatles. Eram parcă, pe la începutul clasei a X-a, când l-am ascultat prima dată… Acum, în ton cu Mircea Badea… „Subscriu !” (Salve!… Antena 3 CNN…). Există acolo o piesă care a atras mult atenția – Lucy is the Sky with Diamonds (J. Lennon & P. McCartney): în pas cu moda timpului, s-a considerat că era o apologie („mascată”) la adresa L.S.D. (lysergic acid diethylamide)… Eram toți pe valul psihedelismului. Dar ce este acesta? Cf. DEX, „Stare de visare trează, specifică dată de unele halucinogene, constând într-o debordare delirantă de idei și o distorsiune a faptelor și imaginilor reale care pot merge până la halucinații”. Prin urmare, ceva este psihedelic dacă „se caracterizează prin efecte de lumină, culoare, atmosferă sonoră etc., care evocă viziuni, halucinații, vise produse prin drogare”. Și atunci, să trec și eu la onania bahică a unui epitaf electoral. I.e., cadavrul frumos machiat al unei societăți în travaliul facerii… Vedeți, „am început și eu„… Voi traduce „L.S.D.-ul la românași”: Local Selective Democracy – „democrația selectivă locală”… Adică, un fel de abdicare a rațiunii la porțile nesfârșitului sau cimentul umed al crizantemelor morții… Dar iată și un eșantion de cârjă îndoită a speranțelor apuse: parodiind filmul „Hombre” (pomenit într-un episod anterior), îl vedem pe banditul mexican (întruchipat de Paul Newman) cerându-i acolitului său: „Pedro, giv mi sam bambulas!”… „Pac-pac-pac…pac!” La care erou nostru, banditul mexican, în pragul agoniei, mai apucă să zică: „Not său meni…” (nu mai fac transcrierea în română, că pricepe și un prichindel de grădi’…).
Și iată-ne ajunși la tema principală – campania electorală pentru „locale”. Dar să „pictăm” fundalul general (scandalul ce pare să ia mega-proporții – cazul gen. (r.) Coldea & Co), i.e., scârțâitul flagrant al deciziei nedospite și norii tot mai negri și tot mai amenințători venind dinspre Rusia („Măreața Ex-…”), recte vedenia hidoasă a „Presimțirii războiului”, (avertismentul pictural al lui Salvador Dali), o hiperbolă a neantului sau a alunecării pietroase pe rolele desfigurării… Toate aceste „mărețe evenimente” cu care m-am înfruptat în ultimele zile – la posturile românești (!) tv. nici nu m-au oripilat, nici nu mi-au produs delirul pașnic al bătăturilor netăiate…, al pilozității ne-epilate… Căci trăiam un acut și aspru deja-vu: zoaiele flămânde ale fermentației putride, respectiv, castravetele bubos al foametei neflămânde a sufrageților (și… sufragetelor)…
O campanie electorală – ca orice campanie electorală (nu contează la ce nivel și pe ce coclauri găunoase) – este un festin, o înfruptare pantagruelică cu viermele libidinos al persuasiunii, cu macerarea patriotică a unui vis imposibil clădit cu mult sârg pe clorofila dungată a cărămizilor de Euroi și de „In God we trust”, verzișorii ce exhală mirosul putrid și atât de îmbietor al cadavrului ajuns, în fine, la dreapta judecată. Nu-i așa că sunt bun, sufi’ de psihedelic?
2. „Les affaires sont des affaires” sau „A la guerre comme a la guerre”!…
Să procedăm „cartezian”, i.e., să plecăm de la „ideea clară și distinctă”: politicul este expresia cea mai concentrată a economicului – vestita teză leninistă (sic!). Adică, în spatele oricărui act politic (de mare anvergură sau chiar minor) se află întotdeauna un interes economic; este un alt mod de a repeta celebra replică hamletiană „a fi sau a nu fi” (= a avea cu ce să fii sau cu ce să produci temelia materială a lui „a fi” sau… nu!). „Logica” elementară a economiei este următoarea: nevoia naște cererea, cererea naște oferta. Într-o economie de piață – unde schimbul de activități este realitatea/coordonata principală, generată de diviziunea obiectivă (!) naturală dar apoi, și pe activități, an muncii – se caută realizarea unui echilibru între cerere și ofertă. El nu va fi niciodată perfect datorită specificității nevoilor (cererii): odată satisfăcute, nevoile vor reapărea – de cele mai multe ori amplificate-cantitativ și diversificate-calitativ (nu uitați, niciodată, lăcomia umană – una dintre trăsăturile generice ale lui homo sapiens sapiens!). La aceasta se adaugă raritatea și distribuția teritorială inegală a resurselor, deci a condițiilor de generare a ofertei. Pe acest fond obiectiv (!) apare concurența (atât între producători cât și între consumatori!). Pe o piață liberă este de așteptat (în mod utopic!) o concurență liberă… „cel mai bun câștigă!”. FALS! Odată, piața concurențială (fie ea și sperat „liberă”, onestă) există în toate orânduirile istorice-standard (prea schematic, rigid conturate în mintea noastră), poate cu excepția comunei primitive (dar și „aia”, cu adevărat „primitivă”, de început…). Apoi, concurența nu a fost și nu va fi (soha!) loială…: orice „concurent” va face pe dracu’n patru să câștige. Aici este adevărata rădăcină a Mafiei, în sensul său generic! În fine, există o lege dură a concurenței: odată intrat pe piața concurențială, în primul rând ca producător/ofertant (dar nu numai!), nu mai poți ieși! Trebuie să te dezvolți încontinuu… te-ai oprit, îți mai tragi un pic răsuflarea?… ești mort, eliminat de pe piață! Parafrazându-l pe Rudolf Carnap (vorbea despre logică!): „Im Wirtschaftsleben gibt es keine Moral!”. În viața economică nu există nicio morală!
Ferească-mă D-zeu să-i găsesc justificări generalului (r.) Coldea & acoliților săi!… Dar în lupta de concurență se ajunge la un asemenea imbroglio de legături de toate felurile (economice, politice, de rudenie, chiar culturale…) că nici Sf. Sisoe nu la mai desface, darămite DNA-ul!?… Pare cinic spus, dar este NATURAL ca orice societate omenească să ajungă aici! Iar lucrurile se complică odată cu complicarea vieții sociale. Iar pe măsura acestor realități, lucrurile se petrec identic (!) și în viața politică! În „cercul (nostru) strâmt” (pace! M. Eminescu…), alegerile „locale” exprimă – și ele! – această realitate nemiloasă. Mila rămâne la D-zeu! Și atât!…
De ce să ne mai mire atunci spectacolul dezgustător al promisiunilor fără acoperire sau fantasmagorice, puzderia de șicane (unele de-a dreptul „geniale”!), zgomotul infect și stridența vizuală scârboasă ce însoțesc „campaniile”? Ai noștri (ca brazii!) sunt mai simpli, mai primitivi, mai direcți: își dau în cap, pe față! Toată această hidoșenie – la scară națională – nu poate fi decât o pită foarte albă pentru amatorii de senzații tari, culegătorii de „întâmplări” numa’ bune pentru „faptul divers”, pentru tabloide, pentru jurnaliștii de trei parale, hămesiți să prindă ceva, ceva bun de un „Pulitzer” (ha, ha, ha!…). De credeți că așa ceva se petrece numai în Românica, vă înșelați! Peste tot e la fel, „perdelele” sunt diferite… Am spus-o de nenumărate ori – inclusiv în „paginile” Critic Arad – un politician este, în esența lui, un ticălos. „Libera concurență” din viața politică îl face așa; la fel ca orice agent economic, nu are ce face, nu are de ales – ori…ori…! „Ciolanul” care îl atrage ca un miraj-Fata Morgana, perspectiva de a ajunge „om politic” și „de stat” îi anihilează și ultimul instinct moral (dacă se mai poate vorbi de morală, în animalitatea funciară a ființei umane). În lupta politică – ca și în cea economică – dacă nu continui, ești finalmente, aneantizat! Morala este un moft, pentru proști! De aceea se spune – bine! – că și drumul spre Iad este pavat cu bune intenții, că Diavolul rezidă doar în „detalii”…
3. Șacalii și Hienele – întruchiparea influencer-ilor. Victima?: „Cadavrul viu” al alegătorului…
Veșnica și vajnica întrebare (nu încă pomenire, dar… vine și ea!): cât de conștient este alegătorul? Da’ , v-ați întrebat vreodată și cât este el de vulnerabil?… Iar de aici, cât este el de manipulabil? Căci nu există influență fără manipulare… Și reciproc! Și nu există influență & manipulare fără un „fake” (de orice natură ar fi falsul…). Nu poate exista – „alegător” fără „ales”! Chiar dacă alegătorul nu alege pe nimeni, este tot o alegere, deci rămâne alegător… Dar poate exista ales… fără alegător!
În orice manual de zoologie ni se spune că atât șacalul cât și hiena pot fi și necrofagi. Mai ales dizgrațioasele patrupede din urmă. Alegătorul este un „cadavru viu”. Este „cadavru” pentru că – la fel ca orice „cadavru de cadavru”, care „se respectă” – el nu mai poate face practic, nimic… pentru că nu mai este decât practic, nimic… „rien de rien”… Este „viu” pentru că se mai iluzionează că „viitorul stă în votul tău!”,că „votul ne face să venim mai aproape de oameni!”…urmăriți numa’ spoturile publicitare „de interes public” (ha, ha, ha!…) și vă puteți lua – în mod disciplinat! – cu mâinile de cap!… Parcă nu s-ar ști puterea miraculoasă a statisticilor, a „sondajelor – pre-electorate – de opinie”; oare, chiar așa, cât de conștient, vulnerabil și manipulabil este alegătorul? Chiar dacă perfida statistică ne învață că se poate „manevra” orice informație „culeasă-random”; chiar de iese „pe hârtie” una, fiți siguri, cu totul alta va fi realitatea dirijată de „unde trebuie” și „cum trebuie”. Păi, tocmai asta fac influencer-ii, i.e. „de-formatorii” de opinie… D’aia sunt ei plătiți atât de „gras”… De cine? Ei, nu „vă spui… persoană/e importantă/e”. Tragic este faptul că întotdeauna a fost așa, deși ne iluzionăm mereu că „nu este…chiar… așa…”
La țară, mai ales, dar și prin mahalalele „urbane”, unde informația ajunge pe sponci și, pe deasupra, și „rumegată”… Prin mintea și mai ales prin „stomacul – veșnic nesățios , gâtul – veșnic uscat, gura – veșnic strâmbă a influencer-ilor de circumstanță (popa, primarul sau… „vicele”…e la modă!…, învățătorul, jendarul, cârciumarul, environment– ul bârfitoarelor și chibiților – numiți vecini, „oameni cu frică de D-zeu” ș..a..m.d.). Pe „ăștia” poate nu-i plătește nimeni (oare?), mai convingătoare e dania (de făină, zahăr, orez, ulei, conserve expirate, țoale de la fifth hand etc.). Au grijă partidele, fiecare după buzunarul corupției proprii, „să se dea!”, să aplaneze vechi conflicte locale sau, dimpotrivă, să ațâțe altele noi… justiția e oricum chioară bine, cu sau fără legătura de la ochi, cu sau fără spadă într-o mână de handicapat…
Întotdeauna „alegerile locale” sunt mai „focoase”. De candidații la Cotroceni sau la tragicul așezământ – Casa Poporului, cu atât mai puțin de cei ce trag la „căldurica”, atât de comodă și bănoasă de la Bruxelles/Strasbourg, aproape că nu a auzit nimeni și, de fapt, puțin îi interesează!… Mai „ies în față” doar cei învăluiți în „crinolina de scandal” uneori… deșănțat! Proaspăta făcută „nefăcută”, scandalul slăninei râncede pe motocicleta de la Poliția Rutieră, „militara” cu caschetă metalică de „om de ordine pe două roți” – ați ghicit, Șoșo-Bau-Bau – reapare în prim-plan…. Totul filmat pe Tik Tok. Poate I.G.P.R.-ul să se tot sesizeze din oficiu… După câte isprăvi a mai „isprăvit”, cred că și somnambulii din Justiție s-au plictisit și o lasă dracu’ în pace… În cel mai bun caz, bietul „fazan”- Acarul Păun de polițist „călare” (pe două roți că pe doi patrupezi s-a „fumat” deja!) va plăti toate oalele sparte… Cred că nimic nu poate fi mai ilustrativ pentru climatul „localelor” din Românica… Culmea e că eu, personal, încă tot nu m-am dumirit: pentru câte „posturi-imposturi” catindează catindata noastră? „Frumoasă, grasă și devreme acasă” (mă refer la Casa de nebuni…).
Alegerile de anul acesta (locale, parlamentare, prezidențiale, „europene”) au loc sub „Cronica unei morți anunțate”… sau preferați filmul lui Cristian Puiu – „Moartea domunului Lăzărescu”?
Atât marele Gabriel Garcia Marquez cât și regizorul român prefigurează, fără să vrea, un fel de „The Day After”. Ce vreau să spun? Foarte, foarte recent, propaganda de la Kremlin anunță un inedit „spectacol (tv.) de sunet și lumini” – preconizata detonare unei bombe nucleare („bine temperate”)… pe viu… în stil de cine-verite… Există deci situația dilematică (două variante ce duc la același deznodământ – Nirvana!): (i) ori Santiago Nassar este lăsat să moară (asasinat) – prin nepăsarea sceptică a primarului (ex-colonel) Lazaro Aponte și „solipsismul fatalist” (incompatibil cu catolicismul!) al părintelui Carmen Amador… (ii) ori plimbăm un bătrân bolnav prin spitalele Românicăi, până își dă duhul în mijlocul nepăsării iresponsabile, dar…medicale… În primul caz avem de-a face cu „metafora” nepăsării, neîncrederii „marilor cancelarii” față de „năzbâtia” (chiar atât de incredibilă, oare?) preconizată (încă neoficial!) de rusnaci. În al doilea caz, avem „metafora tristă” a plimbării Ukrainei prin parcul (unic?!) de spital al ajutoarelor militare până când….
Bomba cu pricina – ce se vrea o gogoriță sau un avertisment serios (!) – readuce în discuție situația internațională actuală. Va fi tema unui episod viitor, demn (și!) de Utopia distopică vs. Distopia utopică…
Dar să închei cu umor negru-parabolă (evident, ardelenesc!) tot „metaforic, super-metaforic”…
– Bace Gheorghe, de ce nu pui o sperietoare în livadă? Ni, ce fructe faine ai, nu-i păcat?
– D’apăi nu-i nevoie, nu-i musai… că-i muiere-mea tăt timpul acasă!
[N.A.: No, Ghiciți cine-i „bacea”, ce-i „livada” și, mai abitir, cine-i „muierea”?…]
Citește și:
- GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (1)
- GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (2)
- GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (3)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
