Notă: Acest studiu va face parte dintr-un volum mai amplu intitulat „Teroare în Balcani” al profesorului și istoricului arădean Ioan Tuleu.
Ceea ce s-a întâmplat în Kosovo necesită un studiu aprofundat, pentru că în acea regiune, locuită de o majoritate albanezo-musulmană, pe parcursul anilor 90 s-au desfășurat evenimente deosebit de violente, cu mari implicații internaționale.
Kosovo se deosebește de alte spații iugoslave prin faptul că este locuit de o populație majoritar albaneză, are granițe cu un stat albanez independent, are o religie predominant musulmană și a suferit de-a lungul deceniilor dominația aspră a sîrbilor, care considerau provincia ca spațiul de naștere al națiunii lor. Mișcarea pentru obținerea independenței s-a făcut simțită mai târziu decât în celelalte republici în care conștiința de neam era mai dezvoltată.
Când se vorbește de Kosovo (Kosova în albaneză) trebuie făcută o incursiune specială în trecut, insistându–se pe istoria relațiilor albanezo-sârbești. Primul pas pe drumul separării albanezilor din Kosovo de sârbi a fost acela al adoptării în masă a islamului. Până în 1610 numărul catolicilor creștini fusese de zece ori mai mare decât al musulmanilor. De atunci înainte albanezii au parcurs o istorie separată față de sârbi trecând la islam. Dar chiar și o parte dintre sârbi s-a islamizat. Conform recensământului din 1903, atât creștinii cât și musulmanii erau prezenți în număr mare printre populațiile sârbă și albaneză. Peste o treime dintre sârbi erau musulmani. În secolul XX, numărul acestora s-a redus mult, dar musulmanii slavi, cunoscuți sub numele de gorani, au fost o prezență permanentă în unele zone din Kosovo și în unele meserii. Conform unui academician albanez care scria în 1994: „Albanezii nu au fost niciodată foarte credincioși în nicio religie. Credința lor constă într-o înaltă moralitate tradițională, nu în dogme religioase” (Tom Gallagher, Balcanii în noul mileniu, E Humanitas, p. 47). Din această perspectivă tebuie precizat că în lupta albanezilor nu religia a primat ci naționalitatea.
Punctul de cotitură în relațiile albanezo-sârbe s-a produs în toamna lui 1912, când Kosovo a ajuns sub controlul Serbiei.
Brutalitatea cu care sârbii au ocupat Kosovo l-a îngrozit chiar și pe liderul social-democrat sârb, Dimitrie Tucovici, care se înrolase în armată. Satele albaneze au fost rase de pe suprafața pământului și locuitorii lor uciși. Mai târziu Tucovici a scris: „Am comis tentative de crimă cu premeditare asupra unei întregi națiuni. Am fost prinși în acea acțiune criminală. Acum trebuie să suportăm pedeapsa (…) În războaiele balcanice, Serbia nu doar că și-a dublat teritoriul, ci și dușmanii externi” (Tom Gallagher, p. 48). Iată un motiv pentru care în mișcarea de partizani, inițiată de comuniști în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, luptau doar 20 de albanezi din 270 originari din Kosovo. Un specialist britanic în problemele albaneze avertiza în 1971: „În inima Peninsulei Balcanice a rămas un ulcer care otrăvește sistemul european și care face inevitabilă o operație sângeroasă” (Tom Gallagher, p. 48). Albanezii se simțeau nu doar marginalizați, ci chiar îi percepeau pe sârbi ca pe niște ocupanți și asta se vedea în structura funcțiilor de conducere din provincie. În 1953, sârbii și muntenegrenii care reprezentau 31,5% din populația activă din Kosovo, dețineau 68% din posturile de conducere din provincie (Tom Gallagher, p 49). La mijlocul anilor 60 sârbii dețineau majoritatea posturilor de conducere din partid și din stat. Ofițerii sârbi conduceau poliția și forțele de securitate locale. Exista însă și scuza că sârbii erau mai bine pregătiți și educați pentru funcții intelectuale și de conducere.
Tito a dat Kosovo sub jurisdicția Republicii Socialiste Serbia, refuzând rcunoașterea sa ca republică constitutivă a federației.
Partizanii sârbi ai lui Tito s-au răzbunat pe etnicii albanezi din Kosovo, acuzându-i că ar fi colaborat cu trupele italiene. Crimele înfăptuite i-au dezamăgit chiar și pe puținii comuniștii albanezi, care până atunci colaboraseră cu Tito”. Dar, plasând provincia autonomă Kosovo sub autoritatea Republicii Serbia, a nemulțumit ambele popoare. În 1967 Tito a vizitat pentru prima data Kosovo și a criticat situația creată acolo de acțiunile ministrului de interne, sârbul Rankovici: „Nimeni nu poate vorbi despre drepturi egale când sârbii sunt preferați în fabrici, iar albanezii sunt respinși, desi calificarea lor profesională este la fel sau chiar mai bună” (Tom Gallagher, p 50). În noiembrie 1968, studenții albanezi din Kosovo s-au revoltat, iar capitala Priștina a căzut pradă violențelor. Forțele de poliție au intervenit pentru reprimarea protestatarilor. Situația s-a schimbat după revoltele din noiembrie și Kosova și Voievodina au primit un statut aproape egal cu al republicilor. Kosovo a primit dreptul de a avea propiul steag și un imn separat și s-a trecut tot mai mult la folosirea albanezei în administrație și învățământ. Pentru prima dată albanezii au primit puteri reprezentative atât în administrația locală cât și în cea federală. Limba albaneză a început să fie vorbită și înafara ghetourilor, iar școlile și bibliotecile au primit manuale aduse din Albania. (Misha Glenny, Balcanii, p 613).
Dar, cu toate aceste concesii, cererile albanezilor kosovari s-au radicalizat și mai mult.
În 1969 albanezii strigau: „Vrem Universitate”, „Jos colonialismul în Kosovo” și „Vrem Republică”. În timpul tulburărilor din Priștina susținute de studenții albanezi s-a strigat și în favoarea unirii cu Albania, sub influența grupurilor marxist-leniniste din Elveția și Germania. Murmullaku, (albanez kosovar) crede că poliția secretă albaneză ar fi incitat la revolta în care au murit 45 demonstranți și 15 polițiști. Peste o mie de albanezi au fost condamnați la mulți ani de închisoare (Tom Gallagher, p 52). Pe sârbi îi îngrijora peste măsură și sporirea populației albaneze din Kosovo, care a crescut cu 27% între 1971 și 1981 și astfel sârbii s-au redus procentual de la 17% în 1953 la 10% la jumătatea anilor 1980. În Kosovo, albanezii numărau, după război, 920 mii persoane, adică 74% din populație (Misha Glenny, p 357). La recensământul din 1981 s-au înregistrat 1.730 mii locuitori în Kosovo, marea majoritate albanezi.
Primul semnal asupra a ceea ce urma să se întâmple în anii următori a venit de la Priștina, unde studenții Universității locale s-au revoltat, pentru început, împotriva condițiilor proaste de hrană și cazare.
În 1981 studenții noii universități, ale căror manuale și educație erau plătite de guvernul comunist iugoslav, s-au revoltat. De atunci tulburările au devenit ceva obișnuit. În 1981 s-au declanșat proteste în Kosovo în care se cerea schimbarea statutului provinciei, mergând până la independență sau unirea cu Albania. Ba, mai mult, chiar în instituțiile oficiale se practica discriminarea la adresa sârbilor. În 1981, liderul comunist albanez din Kosovo a rostit niște vorbe devenite celebre: „Ce națiune și ce persoană onorabilă poate fi mândră de faptul că fetele de naționalitate sârbă nu îndrăznesc să meargă la școală, că mormintele sunt profanate și ferestrele bisericilor sunt sparte? Cum s-ar simți familiile albaneze dacă mormintele lor ar fi profanate și artefactele lor religioase stricate? ”(Noam Chomski, Iugoslavia – pace, război și disoluție, E. Litera, p. 105). Consecința extinderii și escaladării activităților naționaliste ale albanezilor kosovari a fost pe de o parte emigrarea unui număr însemnat de sârbi spre Serbia, dar și intensificarea măsurilor represive ale Belgradului împotriva lor. Guvernul federal a ripostat instituind starea de urgență și trimițând tancuri și unități de poliție pentru a înăbuși revolta prin forță. Deasemenea mulți membri de etnie albaneză ai Ligii Comuniștilor Iugoslavi din Kosovo și Metohia au fost excluși din partid
Revoltele s-au extins și au căpătat tot mai mult un caracter politic.
Chiar dacă au primit drepturi extinse prin constituția din 1974, albanezii kosovari își doreau egalitate deplină cu restul națiunilor iugoslave, adică doreau ca provincia autonomă Kosovo să devină republică. Protestele s-au extins și în celelalte republici cu componență albaneză ridicată, dar acestea provocau și naționalismul extrem sârbesc. Iată cum este descrisă o intervenție a poliției asupra tinerilor albanezi din Kosovo în anii 80: „Un tânăr a aruncat o sticlă de piva în direcția noastră. Atunci soldatul a declanșat tunul cu apă și i-a alungat pe demonstranți pe un deal. De la distanță un alt grup de băieți albanezi a început să clădească un munte de anvelope, căruia i-a dat foc. Oamenii se aplecau peste balcoane. „Fasciștilor”, au strigat când soldații sârbi și-au scos nerăbdători bâtele. Apoi a început adevărata violență”. (Robert D. Kaplan, Iugoslavia, p. 63)
Un scandal imens, și o controversă uriașă au izbucnit atunci când, pe 24 septembrie 1986, un ziar din Belgrad a publicat un document semnat de un grup de intelectuali, provenit de la Academia Sârbă de Științe, care promova naționalismul sârb, prin care se cerea eliminarea și exterminarea albanezilor agresivi care îi alungă pe sârbi din Kosovo Pentru început autoritățile au condamnat documentul. Dar, la conducerea Ligii Comuniștilor din Serbia este ales Slobodan Miloșevici, care devine apoi președintele Serbiei și dintr-un moderat se transformă într-un naționalist acerb. Un episod important l-a constituit vizita întreprinsă de Miloșevici, în 1987, în Kosovo în care a făcut apel la unitate și frăție între toți cetățenii și s-a opus divizării pe baze etnice criticând totodată public violențele poliției kosovare împotriva protestatarilor sârbi. Alunecarea președintelui Serbiei spre poziții naționaliste s-a manifestat și mai mult în 28 iunie 1989, la Kodovopolie (Câmpia Mierlei), la comemorarea a 600 de ani de la celebra bătălie cu turcii, când s-a desfășurat o imensă adunare naționalistă sârbească în care Slobodan Miloșevici a promis că „până aici cu toleranța pentru albanezi”. Drept urmare el a anulat complet autonomia albanezilor din Kosovo. A fost un pas extrem de grav, pentru că a tensionat și mai mult atmosfera dintre sârbi și albanezi, dar, mai mult, a provocat și Occidentul care promova tot mai mult libertățile minorităților naționale din statele comuniste din estul Europei. Atitudinea Occidentului se încadra în conceptul mai larg al protecției drepturilor omului, un capitol de bază în Tratatul de la Helsinki.
În martie 1989, Parlamentul sârb a adoptat amendamente speciale, încălcând constituția, care privau Kosovo de autonomie. A fost declarată starea de urgență în urma căreia peste 50 de oameni au fost uciși în ciocniri. Iată ce spune Misha Glenny despre ceea ce a întâlnit într-un orășel din Kosovo în acel timp: „Cea mai vie amintire a mea este o seară călduroasă de început de primăvară (1989) pe care mi-am petrecut-o la Vucitrn, un orășel aflat la nord de Priștina, capitala Kosovo. Piața principală îngrijită și dreptunghiulară a orașului era scăldată în lumina cafenie a soarelui. În fața primăriei, un comunist sârb îi denunța cu emfază pe separatiștii și teroriștii albanezi, ridicând în același timp în slăvi fermitatea lui Slobodan Miloșevici. În fața oratorului se aflau câteva sute de sârbi. Majoritatea era formată din tineri care fuseseră aduși în oraș cu autobuzul din Niș și Kraguevac, din Republica Sârbă propriu-zisă. Scandau la nesfârșit sloganul „Srbija je ustala (Serbia s-a ridicat). Mii de albanezi (albanezii reprezentaula acel moment 95 la sută din populația din Vucitrn ) priveau protestul în tăcere, uimiți. Cocoțați pe ziduri, aplecându-se peste pervazurile ferestrelor, jucând table în cafenele și bând cafea cu zaț din cești mici, urmăreau protestul. Învăluiți într-un univers care se rotea doar în jurul lor, protestatarii sârbi erau indiferenți la masa tăcută de privitori albanezi. Prin minte mi se învârteau tot soiul de nume și acronime – VMRO, ustașii, cetnicii, Garda de Fier. Pentru câteva momente m-am întors în timp, în anii 1930.” (Misha Glenny, op. cit. p 655)
În 1991 șeful poliției din Kosovo a afirmat că între 1981 și 1991 peste 450.000 de albanezi trecuseră prin mâinile poliției. Printre măsurile de limitare a libertății albanezilor putem enumera: Universitatea din Priștina a devenit Academia Sfântul Sava, în învățământul secundar elevii trebuiau să dea examen de admitere în limba sârbă, medicii și infirmierele albanezi au fost dați afară și 1300 de angajați din radio și televiziune au fost puși pe liber (Tom Gallagher, p. 53). Între 1989 și 1992, 20.000 de albanezi au fost condamnați la pedepse cu închisoare. În 1993, un cunoscut comentator albanez spunea că relațiile interetnice din Kosovo sunt la pământ.
Pentru a-și susține revendicările albanezii kosovari au început să se organizeze politic.
În anul 1989 s-a format Liga Democrată din Kosovo, la conducerea căreia a fost ales moderatul Ibrahim Rugova. Obiectivul formațiunii era independența, dar obținută doar prin mijloace politice. La referendumul neautorizat organizat de albanezi, „Adunarea Republicii Kosovo” a anunțat că 99,8% dintre albanezi s-au pronunțat în favoarea suveranității și independenței. În 24 mai 1992 au avut loc alegeri legislative și prezidențiale iar cu 76% din voturi LDK a obținut 96 de locuri din 100. Albin Kurti un lider al studenților a declarat că traiul sub guvernarea Serbiei devenise de neconceput (Tom Gallagher, p. 54).În continuare LDK a ales să militeze printr-o rezistență pasivă iar Rugova spunea: „Credem că este mai bine să nu facem nimic și să rămânem în viață”. (Op. cit p. 55). În același timp au fost create instituții paralele, adică un stat paralel, cu instituții sociale, culturale și economice, finanțate dinafară printr-un fond special. Încet, încet situația din Kosovo a intrat și în atenția media europene și a statelor din Occident.
Aranjamentele conferinței de pace de la Dayton, din decembrie 1995, privind Bosnia-Herțegovina, vor avea repercusiuni și asupra Kosovo. Mulți kosovari, mai ales cei tineri, erau convinși că numai lupta armată putea determina statele Europei și America să le acorde atenția cuvenită și obliga guvernul de la Belgrad chiar să le acorde independența. Astfel, în 1996 a început să se facă auzită UCK (Armata de Eliberare Albaneză). Aruncarea cu grenade în porțile unei tabere de refugiați sârbi, la 11 februarie 1996, a reprezentat primul act de violență atribuit UCK. În seara zilei de 22 aprilie 1996 , la ora 18,25 în cafeneaua Cakor din Decani un grup de mascați au intrat în local și au început să tragă cu armele semiautomate, iar când au ieșit au aruncat în local și o grenadă. Au fost omorâți printre alții trei sârbi, unul din Kosovo, altul din Belgrad iar altul din Kraina. (Misha Glenny, Balcanii, p. 682). UCK va beneficia mai târziu, pentru acțiunile armate de situația din Albania, unde în vara lui 1997 guvernul președintelui Sali Berisha a demisionat ca urmare a scandalului izbucnit în urma prăbușirii jocurilor piramidale, care a afectat o mare parte a populației. Oamenii nemulțumiți s-au revoltat, au atacat garnizoanele militare și depozitele de muniții, de unde au furat armele adunate timp de decenii de Enver Hodja. Cantități mari de arme vor ajunge pe diferite căi și în Kosovo, alimentând UCK care capătă în felul acesta mai mult curaj.
Ajutoare s-au primit și din țări occidentale, unde operau organizații extremiste albaneze. Liga Democratică din Kosovo și Mișcarea Populară de Eliberare a Poporului erau dominate de formațiuni radicale din Germania și Elveția. Acestea adunau bani de la kosovari și finanțau armata de eliberare din Kosovo începând din 1996.
Din provincia albaneză Tropoja, în care se află Bairam Curri, au operat în anii 1998-1999 unități ale UCK. Zona nu cunoaștea domnia legii, provincia era controlată de familii de crimă organizată. Acolo au venit tineri albanezi din Stuttgart, Luttich sau Zurich și s-a format o tabără fortificată. „În această ambianță ireală li s-a făcut tinerilor luptători pentru libertate primul instructaj, iar cîțiva kilometri mai departe cel de-al doilea și ultimul. Câteva zile după aceea au coborât în Kosovo, pe jos, perechi, sau în grupuri, dar erau pe poteci aflate cât mai aproape de pantele stâcoase, unde nimeni n-ar fi putut îngropa mine”. (Norbert Mappes, Mafia din Balcani, E Vivaldi .p. 107). Ralf Mutschke, directorul Interpolului, crede că jumătate din cele 900 de milioane de mărci intrate în Kosovo între 1996 și 1999 au provenit din droguri. În acest sens se poate spune că atât UCK cât și mai pașnica LDK a lui Rugova au fost cofinanțate de grupările de crimă organizată. (Mafia din Balcani, op. cit p. 110)
După februarie 1998 tulburările din Kosovo s-au extins. Satele s-au înarmat și gărzi locale interziceau accesul poliției. Ele nu ascultau de o conducere centrală, dar toți cei ce aveau arme și vorbeau albaneza erau socotiți ca făcând parte din UCK (Mafia din Balcani, op.. cit p 111) UCK este acuzată și deadevărate masacre. Cadavrele a 22 de civili sârbi, inclusiv copii, sunt găsite la Klecka.
Națiunile Unite au raportat că UCK a fost autoarea a 31 de atacuri în 1996, 55 în 1997, și 66 în primele luni din 1998. Astfel Kosovo a ajuns pe agenda internațională. Klaus Kinkel (ministrul german de externe) și-a exprimat îngrijorarea, la 16 februarie 1998, că între 500 și 2000 de albanezi soseau lunar în Germania. (Tom Gallagher, p. 65) Klaus Kinkel și Hubert Vedrine (ministrul francez de externe) nu au reușit să-l convingă pe Miloșevici să le acorde autonomie lărgită albanezilor. Statele Unite au declarat UCK o organizație teroristă, dar îndemnau părțile la dialog. Numai că, un eveniment de cruzime extremă a schimbat percepția Occidentului asupra situației din Kosovo. În 5 martie 1998, milițiile paramilitare ale Ministerului Sârb de Externe au comis un masacru la Danji Prekazîn (Valea Drenica) în urma căruia au fost uciși 51 de oameni, printre care Adem Jasari, membru fondator al UCK și 28 membri ai numeroasei sale familii. America și-a schimbat atitudinea față de Kosovo, iar Wesley Clark, general american însărcinat cu comanda militară a NATO în Europa a declarat, la începutul lui 1998, că Miloșevici nu poate fi oprit fără recurgerea la forță. La rândul său, Hashim Thaci, comandant UCK, spunea că a luat în calcul inclusiv suferința civililor albanezi din satele bombardate de sârbi pentru a fi siguri de intervenția NATO. (Tom Galagher, p. 69). Și a adus numeroase argumente privind brutalitatea sârbilor, care au determinat evacuarea din casele lor a circa 20.000 de familii de albanezi kosovari. Oamenii lui Badza (Radovan Stojcici, șeful apărării teritoriale sârbești), în cursul conflictelor iscate în comunitățile albaneze din sud-estul Serbiei, au stârnit spaimă și groază și au săvârșit numeroase masacre, nu în ultimul rând în orașul Peci. (Mafia din Balcani, Op. cit.p 43). În ianuarie 1999, cel puțin 40 de albanezi sunt găsiți morți în Racak și sunt confirmați de observatorii SSCE ca fiind omorâți de sârbi. Evenimentul este descris ca masacru, crimă împotriva umanității. Sârbii acuzau la rândul lor că era o manipulare a kosovarilor. „Racak este decisiv, pentru că este dovada unui masacru și mesajul face înconjurul lumii și galvanizează sprijinul pentru kosovari”. (James Gow, expert britanic,cercetător la Colegiul regal din londra, în The Balkans, in Flamen – end of Yugoslavia, sursa Youtube) De data aceasta NATO se arată gata să intervină, chiar dacă nu exista încă unanimitate.
Brutalitatea sârbilor a provocat riposta UCK, care a efectuat acțiuni de represalii asupra civililor sârbi. Potrivit Human Rights Watch, civilii sârbi din zonele controlate de UCK erau, „hărțuiți și terorizați să plece prin metode precum atacurile, răpirile, asasinatele sporadice, luarea de ostatici. Potrivit Comitetului Internațional al Crucii Roșii, 97 de sârbi au fost dați dispăruți în 1998. (Tom Gallagher, p 69). Unități ale UCK alcătuite din albanezi din Germania, Elveția, Austria s-au antrenat în tabere din provincia albaneză Tropoja, la Bairam Curride de unde au coborât în Kosovo pe jos, perechi sau în grupuri, ocupând hambare, grajduri clădiri dezafectate pentru a executa atacuri teroriste. (După război, taberele au căpătat alte utilizări. În primăvara lui 2001, cu câteva zile înainte de atacurile teroriste asupra lui World Trade Center, un serviciu secret occidental din Tirana a aflat că fostele puncte de sprijin ale UCK erau tabere de antrenament ale Al-Quaida, care abia în iunie 2001 au fost desființate). (Norbert Mappes-Niediek, Mafia din Balcani , p. 108).
Studii occidentale relevă că provincia Kosovo era un loc periculos înainte de bombardamentele NATO – deși, din nefericire, nu și după standardele internaționale.
Potrivit rapoartelor, circa 2000 de oameni ar fi fost uciși în anul anterior bombardamentelor NATO. Crimele au fost comise de gherilele Armatei de Eliberare din Kosovo (AEK), care atacau din Albania, și de forțele de securitate ale Republicii Federale Iugoslavia (RFI). Un raport OSCE reflecta astfel modul în care s-a deterioat situația din provincie: „Ciclul confruntărilor poate fi, în general descris” ca debutând prin atacuri ale AEK asupra civililor și polițiștilor sârbi, „o ripostă disproporționată a autorităților RFI” și o „reînnoită activitate a AEK”. Guvernul britanic, cel mai agresiv element al alianței nord-atlantice, atribuia majoritatea atrocităților din perioada relevantă AEK, care fusese condamnată în 1988 de SUA drept „organizație teroristă”. Pe 24 martie (Începutul mombardamentelor asupra Serbiei), George Robertson, mai târziu secretar general NATO, a informat Camera Comunelor că până la mijlocul lunii anuarie 1999. Armata de Eliberare din Kosovo s-a făcut responsabilă de mai multe decese în Kosovo decât autoritățile sârbe”. (Noam Chomsky, p 233). Liderul AEK, Hashim Thaci, a informat anchetatorii BBC că, atunci când AEK a ucis polițiști sârbi, „știam că punem în pericol și vieți civile, un număr mare de vieți, dar previzibila răzbunare a sârbului a făcut ca acțiunile să merite”. Principalul comandant militar al AEK, Agim Ceku, s-a lăudat că AEK a împărtășit victoria, deoarece până la urmă AEK a adus NATO în Kosovo”, efectuând atacuri pentru a provoca represalii violente”. (Noam Chomsky, p 235).
Prin activitățile teroriste, efectuate și de o parte și de alta dintre tabere, Kosovo a intrat în atenția intenațională iar statele au început să se implice tot mai mult pentru rezolvarea situației. Ca urmare, s-a recurs la mai multe propuneri de mediere a conflictului dar și UCK și Miloșevici au refuzat. În cadrul NATO s-a ajuns la concluzia că doar măsurile coercitive ar putea duce la rezolvarea tensiunilor din Kosovo. Statele occidentale luau în considerare o acțiune militară împotriva Serbiei din considerente umanitare, făcând astfel, pentru prima dată în istoria organizației, trecerea de la politica de apărare, la una ofensivă împotriva unui stat membru ONU, în numele drepturilor omului. Înainte de acțiunea militară propriu zisă, s-a organizat Conferința de la Rambouillet, începută la 28 ianuarie 1998. În urma discuțiilor purtate cu cele două părți aflate în conflict: Republica Serbia și UCK s-a făcut o ofertă de pace prin care în linii mari s-a stabilit ca unitatea Serbiei să fie menținută, Kosovo să primească o largă autonomie, armata și forțele ministerului de interne sârbești să fie retrase din provincie, UCK să își dezarmeze forțele combatante. Existau însă prevederi pe care Serbia le-a considerat inacceptabile pentru un stat suveran, printre care se cerea libertate de mișcare totală în Serbia a trupelor NATO, folosirea facilităților de transport și cazare pretutindeni pe teritoriul republicii. Până la urmă, în 18 martie, delegația kosovară a dat dovadă de mai multă suplețe, obiectivele ei fiind îndeplinite, acceptând propunerile. În urma consultării conducerii armatei și a celei politice, Miloșevici a refuzat să admită prezența forței internaționale NATO de menținere a ordinii, considerând aceasta ca un atantat la suveranitatea și independența Serbiei. Negocierile de pace au fost suspendate în 18 martie, Miloșevici neluând în considerare amenințările NATO cu lovituri aeriene. Nici negocierile dintre Holbrooke și Miloșevici din 22 și 23 martie nu au dus la nici un rezultat și astfel NATO a hotărât să atace aerian, fără să intenționeze trimiterea unor forțe militare terestre dar și fără aprobarea ONU. Atacurile aeriene ale NATO au început în 24 martie1999, la ora 20 GMT. A fost primul conflict militar interstatal în Europa de după cel de Al Doilea Război Mondial.
Chiar daccă alianța NATO a vizat cu precădere obiective militare, de transport, cazărmi, obiective economice nu au lipsit victimele colaterale, cum le-a zis Madleine Albricht, secretarul de stat al lui Bill Clinton, președintele SUA.
A fost astfel bombardat și un tren de refugiați kosovari în aprilie, în care au fost uciși 73 de oameni, deoarece pilotul a confundat trenul civil cu unul militar. Ambasada chineză din Belgrad a fost bombardată la 7 mai, a fost bombardată clădirea televiziunii de stat, rezultând un număr de 16 victime civile. În 14 mai, au fost uciși circa 80 de refugiați interni albanezi, iar la 30 mai un atac asupra unui pod s-a soldat cu moartea a 11 civili etc. (Tom Gallagher, p. 105). Aprovizionarea cu electricitate a fost întreruptă prin aruncarea de bombe cu grafit. Peste 1500 de civili sârbi au pierit în bombardamente și 5000 au fost răniți răniți. În același timp, instalațiile militare și armata în general au avut mai puțin de suferit. În războiul aerian NATO nu avea practic oponent, avioanele sale atacând în principal de dincolo de granițele Serbiei,. Relevant asupra modului în care acționau aviatorii alianței este convorbirea dintre doi piloți în care unul îl informa pe celălalt că a doborât un roșu. Adică ei știau că luptă cu comuniștii, împotriva cărora se pregătiseră mulți ani și acum a venit prilejul. La fel, în ziua Paștelui Ortodox bombardamentele au continuat iar pe bombele de aviație englezii au scris. „Paște fericit” (Informații de la televiziunea Belgrad). A fost pierdut totuși un avion invizibil de către alianță, ceea ce a fost considerată o mare victorie pentru Serbia! Au fost distruse și mai multe poduri de peste Dunăre, la Novisad. Acest act de război a dus la întreruperea circulației pe fluviul care avea un statut internațional, provocând mari pierderi statelor riverane. Dar cele mai mari pierderi le-au suferit Serbia și Kosovo, calculate undeva între 7-10 miliarde dolari. În același timp atacurile aeriene și politica la sol a sârbilor a provocat un exod imens al populației kosovare din provincia în dispută. În trei săptămâni de la pornirea bombardamentelor se consideră că 525.787 de albanezi s-au refugiat spre țările vecine, în cadrul operațiunii „Potcoava”.
Human Rights scria în raportul său pe 2001: „În general, după cum au povestit martorii din întreaga provincie Kosovo, armata și forțele speciale de poliție înconjurau un sat și îl bombardau de la distanță. Apoi forțele regulate și speciale de poliție interveneau, luau cu asalt satul și îi strângeau pe săteni într-un singur loc. Bărbații erau separați de femei și copii pentru a fi interogați despre UCK. Poliția și paramilitarii jefuiau apoi satul și furau tot ceea ce aveau sătenii cu ei, după care le distrugeau documentele de identitate. Satul era apoi lăsat în grija poliției, a paramilitarilor și a milițiilor sârbe locale, care jefuiau și ardeau tot ceea ce mai rămăsese. Femeile, bătrânii și copiii erau adesea alungați, iar bărbații bănuiți că aveau legături cu UCK erau uneori executați”. S-au întâmplat însă și numeroase gesturi de umanitate în care soldați tineri sârbi scoteau din ranițe rațiile de mâncare, pâine, pateu de ficat etc pe care le dădeau refugiaților. (Misha Glenny, p. 96). Operațiunea „Potcoava” a fost considerată purificare etnică, numai că exodul civililor s-a petrecut după începerea bombardamentelor și mai ales din cauza lor, astfel că în media occidentală efectul a devenit cauză, o logică inversată, aplicată de altfel și de Germania nazistă. Comandantul NATO, Wesley Clark, a prevăzut de altfel că așa se va întâmpla dacă va interveni. Așa cum spune Noam Chomsky „Această logică, acceptată pe scară largă este scandaloasă. Nimeni nu contestă că o mulțime de crime și orori au avut loc după începerea bombardamentelor: ele nu au fost o cauză ci o consecință. Prin urmre, e nevoie de o considerabilă îndrăzneală să folosești aceste crime pentru justificarea retrospectivă a acțiunilor care au contribuit la provocarea lor”. (Noam Chomsky, op. cit. p.178).
Superioritatea absolută în aer a Alianței l-a determinat până la urmă pe Miloșevici ca la 10 iunie să cedeze și să ceară pace, la 78 de zile după primele lovituri. Astfel, Serbia a fost obligată să se retragă complet din Kosovo, unde au intrat trupe de menținere a păcii (KFOR). La data de 9 iunie 1999, odată cu Acordurile de la Kumanovo, armata și poliția sârbă au început să se retragă din regiune alături de o populație numărând peste 200.000 de sârbi. Deși Rezoluția 1244 a ONU garanta integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia, inclusiv cu teritoril Kosovo, în 2008, kosovarii și-au proclamat independența. Evenimentul, precedat și de proclamarea independenței Muntenegrului în 2006, a reprezentat sfârșitul celei de-a treia Iugoslavii.
NATO nu a putut împiedica (sau nu a vrut) populația albaneză, reîntoarsă acasă, să îi alunge pe sârbi din casele lor, provocând astfel un exod sârbesc spre Serbia și în Mitrovica. Până la sfârșitul lunii august, 180.000 de sârbi au părăsit Kosovo, plus alți 55.000 proveniți din rândul altor minorități (Tom Gallagher, p 230).
Rapoartele OSCE, publicate de New York Times, spun că orașul Prizren, situat în apropiere cu graniței cu Albania a fost atacat de sârbi pe 28 martie, dar rezultatul final a fost că mai multe pagube au fost înregistrate aici după război, nu în timpul acestuia. Poliția militară britanică raportează implicarea mafiei albaneze în atacurile cu grenade și alte crime, între care uciderea unor femei în vârstă de către bărbați care se proclamau reprezentanți ai AEK (Noam Chomsky, p 201). Numeroase indicii par să confirme că în perioada imediat sfârșitului conflictului armat, înainte ca forțele internaționale să poată prelua controlul asupra regiunii și să poată restabili o aparență de lege și ordine, într-o clinică de pe teritoriul albanez de lângă Fushe-Kruje, au fost prelevate de la unii prizonieri, organe care au fost transportate în străinătate pentru transplanturi. Deși au existat dovezi nu s-a întreprins nici o investigație. (Op. cit. p. 110).
Pentru a se demonstra justețea intervenției NATO s-au căutat dovezi după război, dar în ciuda eforturilor intense, rezultatele „obsesiei pentru gropile comune”, au fost dezamăgitor de slabe. În locul uriașelor câmpuri ucigașe, la care unii investigatori ajunseseră să se aștepte, care să demonstreze purificarea etnică, s-au găsit gropi comune nerelevante. Mai mult, majoritatea uciderilor și incendierilor s-au produs în zone unde separatiștii din Armata de Eliberarea din Kosovo fuseseră activi sau s-ar fi putut infiltra, au raportat unii cercetători din domeniul drepturilor omului. Sârbii au avut o tentativă de a elimina susținerea AEK din aceste zone, folosind teroarea selectivă, jafuri și crime sporadice. (Noam Chomsky, p. 178).
Violențele asupra sârbilor au continuat și sub privirile KAFOR.
În 16 februarie 2001, un autobuz ce transporta civili sârbi a fost aruncat în aer, murind 7 persoane. (Tom Gallagher, p. 231). S-au înregistrat peste 400 de crime în a doua parte a anului 1999, o treime dintre victime fiind sârbi, o treime albanezi și cealaltă treime fiind rromi. Au existat și exemple, cei drept puține, de colaborare interetnică precum în oraul Gjilan, cel mai mare oraș din sud-estul Kosovo Puținii sârbi rămași au trebuit să fie apărați individual de trupe NATO (KFOR). În Kosovo au primit sectoare de ocupație trupe din SUA, Anglia, Franța. Din momentul retragerii sârbești, Kosova a fost de facto independent, iar în 2008 și-a proclamat de jure independența, recunoscută de majoritatea țărilor Uniunii Europene, doar România, Spania, Grecia, Slovacia și Cipru situându-se împotrivă.
La Mitrovica orașul divizat de râul Ibar, în partea albaneză și partea sârbească, supravegheat de francezi, s-au întâmplat în anii ce au urmat cele mai numeroase incidente între părțile albaneză și sârbească. În aprilie 2002, protestatari sârbi au atacat cu grenade și arme de mici dimensiuni mai mulți polițiști ai ONU, rănind 26 dintre ei. Dar a existat și un proces important, derivat din acordurile încheiate și anume dezarmarea celor 20.000 de membri UCK., care s-a încheiat oficial în septembrie 1999. Însă a fost un succes parțial, mulți membri au refuzat să depună armele. În vestul Kosovo existau numeroși extremiști înarmați în jurul orașelor Peja/Pec și Decani care vor fi scena unor izbucniri de violență extremă. (Tom Gallagher, p 223). Chiar înainte de a fi instalat noul înalt reprezentat al administrației internaționale pentru menținerea ordinii, care îl înlocuia pe Michael Steiner au fost omorâți doi sârbi, fapt ce a condus la redeschiderea violențelor. În primul semestru al anului 2003, 27 de foști ofițeri și înalți comandanți ai KLA au fost acuzați de crime de război, în urma unor investigații efectuate de KAFOR. La începutul anului 2003, s-a creat serviciul de poliție din Kosovo (multietnic), iar 5663 de absolvenți s-au încadrat ca ofițeri în rândurile sale din care 18 % erau femei iar 15 proveneau din rândurile minorităților! (Tom Galagher, p 233).
Cele mai grave incidente s-au petrecut între 17-19 martie 2004, în timpul administrației internaționale Holkeru. Violențele au fost provocate de două incidente. La 16 martie, câteva zeci de sârbi dintr-un sat situat la est de Priștina au izolat orașul în partea de sud, ridicând un baraj rutier, în urma uciderii unui sârb kosovar, pe care poliția UNMIK (Misiunea Administrației Intermediare a ONU în Kosovo) nu a reușit să-l înlăture.. Acest incident a fost urmat de moartea a trei copii albanezi care au pierit înecați în râul Ibar, în condiții care nu au fost pe deplin elucidate. Media a scris că cei trei ar fi fost goniți de către sârbi spre râul Ibar din apropiere de Mitrovica. Cazul a fost amplificat de mass-media albaneză care a agitat spiritele și astfel au urmat revolte grave, în care au fost implicați 51.000 de oameni și s-au soldat cu 19 victime. Au fost vizate numeroase biserici ortodoxe, cele mai mari distrugeri având loc la Prizren. Au existat și atacuri asupra poliției ONU și asupra militarilor KAFOR. Trupele germane din Prizren au privit cu pasivitate cum mulțimea musulmano-kosovară se lupta să distrugă biserici, mănăstiri și seminarii sârbe. Militarii francezi din Mitrovica au încercat să-i dezarmeze pe ofițerii KPC din sudul Mitrovicei care priveau cum protestatarii dădeau foc caselor unor rromi întorși în gospodăriile lor (Tom Gallagher, p. 236). Incidentele porneau de obicei de la un caz aparent lipsit de importanță, iar în cazul în care UNMIK acționa cu întârziere sau cu indiferență, accidentele se înmulțeau și proliferau, întreținând ura și confruntarea. Astfel, ca urmare a distrugerilor bisericilor ortodoxe din Kosovo, în Serbia, Macedonia și Bosnia au fost atacate moschei și biserici în zilele următoare violențelor din martie.
Trebuie însă reținut că în Kosovo nu religia a constituit principala componentă care a întreținut și potențat agresivitatea în lupta pentru autonomie și independență. Albanezii kosovari fiind cei mai puțin religioși dintre musulmani. Dezvoltarea economică a provinciei, școala, educația în general, au ridicat nivelul de educație, iar posibilitatea lucrului în vestul Europei au contribuit la dezvoltarea ideilor naționale. Toate acestea au creat o conștiință națională care depășea tribalismul anterior. Albanezii au conștientizat faptul că aveau dreptul la dezvoltare separată, la unirea cu Albania. Albanezii au găsit aliați în statele europene din vest care care promovau drepturile omului și ale minorităților, care nu fost atente atente la nuanțe, admițând chiar și filosirea forței, indiferent dacă aceasta chiar încalcă drepturi ale omului.
Proclamarea independenței Kosovo, în februarie 2008, nu a închis problema Kosovo, între Serbia și provincia secesionistă menținându-se starea de conflict. Nici toate statele UE, în care speră să intre cele două state, nu au recunoscut independența Kosovo – Cipru, Grecia, Spania, Slovacia, România având la rândul lor au probleme cu minoritățile naționale care reclamă autonomie teritorială. În total, alte 84 de state membre ONU refuză recunoașterea KOSOVO, inclusiv statele fondatoare BRICS.
