Te-aș întreba unde ești în căutările mele? În gând bătătorit de nopți singuratice, ascuns în vreun dor de prea multele mele vise sălbatice? Poate ai răspunde, tăcând: în gând și în sângele tău sunt când mă cauți.
Ars poetica
Îmi învățam cuvintele să iubească
le arătam inima
și nu mă lăsam până când silabele lor
nu începeau să bată.
Le arătam arborii
și pe cele care nu vroiau să foșnească
le spânzuram fără milă, de ramuri.
Până la urmă, cuvintele
au trebuit să semene cu mine
și cu lumea.
Apoi
m-am luat pe mine însumi,
m-am sprijinit de cele două maluri
ale fluviului,
ca să le-arăt un pod,
între cornul taurului și iarba,
între stelele negre ale luminii și pământ,
între tâmpla femeii și tâmpla bărbatului,
lăsând cuvintele să circule peste mine,
ca niște automobile de curse, ca niște trenuri electrice,
numai s-ajungă mai iute la destinație,
numai ca să le-nvăț cum se transportă lumea,
de la ea însăși,
la ea însăși.
Pentru nostalgici și iubitori de „vocea” poetului Emisiune portret Nichita Stănescu (@Arhiva TVR):
Observații dinafara Poeziei către Poezie – într-un alt interviu:
Într-o selecție subiectivă, astăzi, 31 martie, la 89 de ani de la nașterea îngerului literelor românești, câteva ( alte unice curgeri poetice) dintre cele mai frumoase poeme ale lui Nichita Stănescu:
Autoportret
Ca o frunza de platan smulsă de vânt
pleoapa căzând peste cuvânt
strivind ochiul și curgându-l
odată cu gândul,
Ca un vultur zburând pe spate cu ghearele-n sus
ca un vultur zburând pe spate cu ghearele-n sus
cel care are pământ – cerul
si lacrime stelele,
Ca un crivăț ce-și rotește torsul
ce-ți alungă din nară mirosul
întocmai ca un delfin azvârlit pe țărmuri
cum lăuntrul din daltă în marmuri, –
Astfel stau și nu merg,
fumeg
și ard, și
nu fumeg
……………………………………………..
Cântec de dragoste la marginea mării
Cu gleznele julite, eu te pândesc când treci
printre rocile țărmului, reci.
Marea se va preface-n păsări străvezii,
câte le-ncap ochii deschiși spre ea,
și vor zbura fâlfâind, când ai să vii,
până-n piscul văzduhului cu o stea.
Vor rămâne prăpăstiile și peșterile goale,
peștii vor plesni aerul prăbușit cu cozile,
stârnind mărgeanele domoale
și corzile.
Uite, epava corăbii lui Simbad marinarul
cu un colț se sprijină-n scoicile cenușii,
cu un vârf înjunghie-n mijloc cleștarul,
peste toate punțile aleargă raci vii.
Îți dăruiesc o stea de mare, un crab și un delfin!
Adu-i în spinare până la nisipuri.
Mă voi preface orb și am să vin
cu brațul întins, să-ți mângâi chipul.
…………………………………………..
Hieroglifa
Ce singurătate
să nu înțelegi înțelesul
atunci când există înțeles.
Și ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei, –
și surd, ce singurătate
în toiul cântecului.
Dar să nu-nțelegi
când nu există înțeles
și să fii orb la miezul nopții
și surd când liniștea-i desăvârșită, –
o, singurătate a singurătății!
…………………………………………….
Moartea Păsărilor
Deasupra de zarzări, de țigle, de coșuri
se înnorează cu păsări.
Îngerul stă cu aripile-ntinse, foarte întinse.
Penele din stînga îi trec printr-un zid,
aripa din dreapta și-o reazemă de cracul copacului
de parcă ar rage în stele
un glonte arhaic al zborului…
Cum stă și cum fumează
țigare de la țigare,
îngerul
mereu își duce mîna la beregată,
mereu își duce mîna la beregată.
Aura lui afumată
i-a căzut în jurul gîtului
ca un ștreang.
„Am să fiu spînzurat
de propriul meu har, de propriul meu har
afumat de tutun”
se gîndește îngerul.
„O să mor și n-o să mai fie îngeri” ,
se gîndește îngerul, stînd
cu aripile-ntinse, foarte întinse,
stînd
pe vine între o casă și un copac,
stînd
acolo unde-l ajunge din urmă
starea.
Se înnorează cu păsări,
cu păsări zburînde, zburate.
Ele-și pierd ouăle din zbor, ouăle
albe și minunate. Ouăle, ouăle.
Plouă cu ouă, plouă
din norii de păsări ouă,
peste orașul de tinichea plouă cu ouă,
din norii de păsări zburate, zburînde, ah, plouă.
Nu tună, nu fulgeră.
Plouă torențial cu ouă.
Nu se aude decît
coaja plesnind,
albușul curgînd,
gălbenușul murind.
…Corn țeapăn de melc
nemaiavînd
un sine în care să se retragă
aiurînd
orice atingere de orice, abhorînd.
Îngerul fumează țigare
de la țigare.
Plouă cu ouă, se-aude
numai coaja spargîndu-se,
albușul scurgîndu-se,
gălbenușul murindu-se.
Se-ngroașă norul de păsări
peste orașu-ngropat, lipicios;
plouă cu ouă torențial
peste căruță și peste cal,
peste motor și peste canal.
Îngerul își duce mîna întruna la gît,
țigara-ncleiată îi curge pe jugulară.
Miroase-a avort și a hoit nenăscut,
o oră barbară.
Rap! Crok! Coji de ouă murdare
înfundă burlane, canale.
E aripa îngerului încleiată de zid și de pom.
Cu albuș, cu gălbenuș, e lipită de om.
Ar vrea să se-azvîrle
pe zdrelituri și să le clocească,
să refacă, să facă…
Să clocească deșurubatele gîrle.
Ouăle se ciocnesc între ele în aer.
Plouă torențial. Norul de păsări smintit
se-ntețește aripă-n aripă.
Plouă înghesuit.
Se sparge în aer oul de ou.
Plouă cu albuș, cu gălbenuș.
Aerul se lipește de albuș, de gălbenuș,
de albuș de gălbenuș.
Si începe sa plouă cu aer
pînî cînd plouă cu tot aerul,
torențial, pînă cînd plouă tot aerul.
Îngerul
mereu își duce mîna la beregată
mereu își duce mîna la beregată.
Coboară aerul, se scurge în canale
pe lîngă țurloaiele îngerului,
se scurge-n canale
amestecat cu albușul
și tot gălbenușul.
Îngerul încearcă să respire,
să se respire,
dar gura îi este sudată
cu albuș – o dată, cu gălbenuș – o dată,
și mereu își duce mîna la beregată,
și mereu își duce mîna la beregată…
………………………………………..
Poem – Tu plutești
Tu plutești ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Îți sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roșie,
și aștepți să-ți spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ți le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârșită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care știe
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care știe numele tău ciudat, de femeie.
…………………………………………..
Inima
Bate, și eu știu că bate și vreau eu să bată.
Bate și-o aud întruna și nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate, și eu știu că bate, și vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu și ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.
*****
BIOGRAFIE
Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie, Bucureşti, 1983) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.
Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, a fost ţăran prahovean care mai târziu a devenit meşteşugar şi comerciant ploieştean. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin era parte a unei familii nobile din Rusia.
În perioada 1944 – 1952
a urmat Liceul “Sf. Petru şi Pavel”, devenit “Mihai Viteazul” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 – 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an.
În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului „O viziune a sentimentelor„. Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte.
În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă .
Nichita şi-a adunat poeziile sale “băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, “fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice„— cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.
Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare. În 1963 are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia.
Trei ani mai târziu publică la Editura Tineretului un volum cu 11 elegii. Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor.
Mai apare şi volumul de poezii „Un pământ numit România„. Este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.
În 1970 devine redactor-şef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.
Publică două noi volume de poezii: „Belgradul în cinci prieteni” şi „Măreţia frigului„. Pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire” obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.
Un an mai târziu obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.
La 4 martie 1977 poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.
În 1978 publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.
În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni. După ce este externat ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.
În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.
Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.
A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).
Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970.
Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuși, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici și poetici.
„Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeți din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) și că el însuși este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările și abilitățile lui a schimbat fața poeziei românești. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut …” (Eugen Simion)
****
OPERA – Volume antume publicate cronologic:
Sensul iubirii, 1960, Editura de Stat pentru Literatură și Artă
O viziune a sentimentelor, 1964, Editura pentru Literatură
Dreptul la timp, 1965, Editura Tineretului
11 elegii, 1966, Editura Tineretului
Roșu vertical, 1967
Alfa, 1967, Editura Tineretului
Oul și sfera, 1967, Editura pentru Literatură
Laus Ptolemaei, 1968, Editura Tineretului
Necuvintele, 1969, Editura Tineretului
Un pământ numit România, 1969, Editura Militară
În dulcele stil clasic, 1970, Editura Eminescu
Poezii, 1970, Editura Albatros
Belgradul în cinci prieteni, 1972, Editura Dacia
Cartea de recitire, 1972, Editura Dacia
Măreția frigului. Romanul unui sentiment, 1972, Editura Junimea
Clar de inimă, 1973, Editura Junimea
Starea poeziei, 1975, Editura Minerva
Epica Magna, 1978, Editura Junimea
Opere imperfecte, 1979, Editura Albatros
Carte de citire, carte de iubire, 1980, Editura Facla
Noduri și semne, 1982, Editura Cartea Românească
Oase plîngînd, 1982
Respirări, 1982, Editura Sport-Turism
Strigarea numelui, 1983, Editura Facla
Antimetafizica
****
PREMII LITERARE
1964 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii O viziune a sentimentelor
1969 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii Necuvintele
1972 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de eseuri Cartea de recitire
1975 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru antologia de poezie “Starea poeziei” (selecție de autor)
1975 Premiul Internațional „Gottfried von Herder”
1978 Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul de poezii Epica Magna
1982 Premiul „Cununa de Aur” al Festivalului internațional Serile de Poezie de la Struga (Macedonia iugoslavă)
***
Preluare pasaj din articol publicat în Radio România Cultural:
În anul 2001, Editura bulgară Zaharie Stoyanov din Sofia publică, în colecţia Ars Poetika, „O viziune a sentimentelor”, în traducerea lui Ognean Stamboliev, volum care a primit premiul Uniunii Traducătorilor din Bulgaria.
În decembrie 2008, la împlinirea a 25 de ani de la dispariţia poetului, Editura Casa Radio anunţa apariţia unei noi ediţii a „Cărţii vorbite”, de Nichita Stănescu, un audiobook ce reuneşte 57 de poeme rostite la Radio, între anii 1964 şi 1983. Albumul a apărut în condiţii grafice de excepţie şi oferă cititorilor, alături de textul poemelor (prezentate de regretatul critic Al. Condeescu) şi ilustraţiile originale, privilegiul unic de a asculta vocea poetului, aşa cum o păstrează Fonoteca Radio.
La 13 decembrie 2013, Editura Casa Radio a organizat, la Cafe Verona, spaţiul special al Librăriei Cărtureşti, o nouă întâlnire cu Cartea vorbită a lui Nichita Stănescu, ajunsă la a cincea ediţie, datorită celor care îi iubesc necondiţionat poezia şi nu se pot sătura să-l reasculte citind-o. Albumul Nichita Stănescu, Cartea vorbită, a inaugurat în 2003 colecţia Biblioteca de poezie românească, seria Colecţionarul de voci, într-o formulă editorială sincretică (CD + text ilustrat) şi apare acum, într-o ediţie omagială, revăzută şi adăugită. Noua ediţie completează aparatul critic (cuvânt-înainte, cronologie şi note) alcătuit de regretatul editor Alexandru Condeescu, cu prefaţa semnată de Florin Iaru, iar autorul machetei colecţiei şi al ilustraţiei ediţiilor anterioare, Constantin Popovici, a refăcut integral comentariul grafic.
La 21 martie 2016, un poster cu imaginea lui Nichita Stănescu, însoţită de poemul „Orfeu în vechea cetate”, a fost afişat în toate oficiile poştale din Bucureşti, ca urmare a programului cultural „Valorificarea patrimoniului literar naţional în spaţiul public”, derulat de Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Poşta Română, o campanie dedicată împlinirii, la 31 martie 2016, a 83 de ani de naşterea lui Nichita.
În fine, în 2021, în perioada 28–31 martie, vor avea loc, la Ploieşti, manifestările prilejuite de cea de-a XXIX–a ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”, care adună laolaltă reprezentanţii culturii româneşti, din ţară şi din întreaga lume, pentru a onora cum se cuvine spiritul marelui poet.
Ca în fiecare an, manifestarea se va derula sub egida Ministerului Culturii și Identității Naționale, cu sprijinul Academiei Române, al Uniunii Scriitorilor din România, al autorităţilor publice locale şi cu participarea tuturor instituţiilor de cultură din Municipiul Ploieşti. Organizatorii şi-au propus să marcheze şi anul acesta, printr-un amplu program, momentul în care Poetul Necuvintelor a văzut, la Ploieşti, lumina zilei.
***
Remarcabil este că ziua de 31 martie pare a fi una „binecuvântată de zei”, dar „neocolită nici de diavoli”.
Lista cu nașterile și evenimentele izbucnite la această dată calendaristică este impresionantă – VEZI AICI.
FOTO principală: Google