[RECENZIE] Lucia Cuciureanu: poezia ca refugiu și introspecție

„Eu, Lucia Cuciureanu, mă declar Nu-Ştiu-Cum: citesc mult, aproape că am luat forma cărților pe care le citesc, urăsc misoginii și clișeele, vorbesc mult, mă pricep la viață, sănătate, tenis de câmp, îmi place că am fost dăscăliță, că am călătorit prin toată Europa, sunt iscoditoare, plâng des din orice, nu înjur, beau vin joia și vinerea, inventez prăjituri, scriu despre cărțile altora, am prieteni neprieteni, ca toată lumea, am bicicletă fixă cu patru viteze și o mulțime de admiratori care pun murături, dar nu mă las. Am opt oglinzi: una de eseuri (miscelanea), două de critică literară (palimpsest, alchimia lecturii) şi cinci de versuri (drept în inimă, leac şi miere, lasă apa să curgă, o sută de km mai la nord, goethe cu frișcă). Nu mă las.”

Am găsit pe pagina filialei Arad a Uniunii Scriitorilor din România această (auto)descriere a poetei despre care voi vorbi azi.

Am reprodus-o fiindcă știu că nu-i plac prezentările convenționale (s-a născut, a trăit, a publicat etc.), cum nici mie, de altfel. Totuși, din biografia ei voi menționa (și numai pentru că ea se mândrește cu asta) că i-a avut profesori la universitatea din Timișoara pe G. I. Tohăneanu, Eugen Tudoran, Ștefan Munteanu și Livius Ciocârlie. Și că a mai condus cu succes un cenaclu din Arad, pe numele lui „ADN literar”.

Dar să trecem la poezie. A noua oglindă, cum ar veni.

Primul lucru care m-a surprins la cel mai recent volum al dânsei de versuri a fost numărul de pagini: puțin peste 200. Atenție, nu vorbim despre o antologie de autor, cu texte selectate din mai multe cărți! Recunosc, nu mi-am putut reprima invidia: când a avut timpul și inspirația să scrie atât de multe poeme?

Al doilea lucru care mi-a atras atenția a fost titlul: Livada cu spaime (Editura Charmides). E ceva oximoronic în el, o combinație de frumusețe și neliniște, „livada” reprezentând atât un spațiu al refugiului, casnic, intim, cât și unul de confruntare cu temerile și spaimele personale.

Volumul explorează teme precum memoria, iubirea, anxietatea și relațiile familiale, prin prisma legăturii cu figura tatălui. Textele sunt impregnate de o melancolie subtilă și o introspecție profundă, „livada” trimițându-mă cu gândul la o imagine pastel, dar una în care peisajul nu îndeamnă la contemplație, ci anunță tensiunile viitoare. Cum este și cazul unuia dintre primele poeme din culegere, având chiar titlul „Pastel neatent”:

Este de ajuns o singură
mişcare neatentă
să se înteţească focul
şi să se facă scrum
teoria lui Einstein,
mările cu oceanele,
casele cu obloane trase
oraşul întreg,
curcubeul verilor albastre,
oricât de încet am merge pe caldarâm
stârnim vijelia.
În zadar vom arunca cenuşa peste ape
pentru mai multă siguranţă,
în zadar vorba şoptită
atât cât trebuie să fie,
culorile estompate

(numai roşu sângeriu
înseamnă sfârşitul)
vom aştepta vremuri mai bune,
dar nu vor veni,
după noi va fi ca înainte
totul în nemişcare,
doar teii buimaci se vor îndoi
de gânduri.

Un alt exemplu de poezie profund (post)modernă, care combină introspecția cu sensibilitatea lirică (dublu) rafinată, este „Hard-disk”. Dragostea e adesea un motiv central în versurile Luciei Cuciureanu, însă aici ea este explorată nu doar în dimensiunea ei romantică, ci și în formele sale mai subtile: ca refugiu sau spațiu al contemplării, unde poeta găsește răspunsuri (nu tot timpul) la întrebările „grele”:

Dacă aş putea
aş schimba sfârşitul de foc
cu apă,
pune discul acela
cu muzica lui Händel
să auzim clipocind izvorul,
piatra scufundată,
vântul lovindu-se de aripi
şi de penele egretei.
Miroase a măr sălbatic,
a geneză,
e o zi bună de trăit
cu un pahar de chianti
băut într-o cameră rece,
e seară, e vară,
când scoica lunii se face rotundă.
Nimeni nu ştie să facă asta
atât de încet
şi aşa de în şoaptă
ca tine,
să murim din dragoste
ţine acum numai
şi numai de noi.

Versurile din Livada cu spaime reflectă pe alocuri și o conștientizare acută a efemerității și a fragilității vieții. Aceasta nu este prezentată neapărat printr-un filtru melancolic, ci mai degrabă ca o meditație asupra valorii fiecărui moment și a modului în care timpul („dând drumul zilelor în calendar”) ne modelează experiențele și amintirile, dar și felul în care ne relaționăm cu noi înșine și cu cei din jur. Spleen-ul și ironia amară însoțesc textele și ne dezvăluie o parte din viața secretă a poetei, cum este și cazul poemului „Paso Doble”:

S-ar putea să fi fost de vină
arşiţa ce dogorea între noi,

disperarea mută stârnită
de nevoia de a umple un gol.
Nimeni n-a aşteptat mai mult
pe nisipul fierbinte,
peştişorul-şopârlă
cu o singură dorinţă,
deşertul surâdea pe atunci
dureros de cinic
într-o oglindă aburită.
S-ar fi putut să fi fost ceva,
acel detector de minciuni,
eram nevăzut de singuri
numărând umbrele teilor
care se înşirau lângă noi.
În noaptea aceea a plouat,
a plouat aşa cum trebuia,
un potop de gesturi regăsite.
Totul a fost atât de simplu
când am deschis plicul albastru
cu degete grăbite
dând drumul zilelor în calendar.
Din cer luna se scurgea
în clepsidră.

Amintirea tatălui, visele, despărțirile, emoția unor întâmplări sau călătorii, sunt alte motive de meditație, de retragere în tăcere şi creație.

Lucia Cuciureanu folosește un limbaj poetic ofertant, plin de imagini vizuale și senzoriale. Poeziile sale sunt accesibile, dar profunde, invitând cititorul să se angajeze într-o lectură reflexivă. Ritmul și muzicalitatea versurilor contribuie din plin la atmosfera din poemul „Metamorfoze”, în al cărui final putem vedea cum spaimele din livadă nu sunt doar frici comune, ci anxietăți existențiale:

De la tine am învăţat să tac
într-o mulţime de amurguri,
în zile înrourate
şi amiezi toride.
Spune tu câte ore de zbor
am acumulat
la cules de stele albastre
ca penele păsării cu trei aripi
pe care am zărit-o de câteva ori.
La pieptul tău am văzut
mai multe filme de dragoste
când nu te lăsam să adormi
(poliţia a descoperit mai târziu urme
care m-au demascat ca agresor).
Am fost şi ghid turistic
pe jumătate din trupul tău,
(cealaltă jumătate îmi scapă mereu)
călugăriţă puţin neatentă

la textele biblice,
hoaţă fără scrupule
ascunsă în spatele uşilor.
Am văzut în oglindă
cum deveneam o inimă
incapabilă să citească printre rânduri
cuvântul despărţire.

„Clepsidra în Sol Major” e o meditație asupra timpului, a memoriei și a relației cu trecutul, în special cu figura tatălui.

Realitatea cotidiană se împletește cu reflecții filosofice și preocupări din sfera iubirii și a identității. Limbajul este bogat în imagini și verbe tari, ceea ce conferă textului adâncime emoțională. Amprenta lirică a poetei se remarcă prin subtilitatea reflecțiilor și profunzimea tematică, iar fluxul este natural, apropiat monologului interior. E aici și o dualitate și o inadvertență între ceea ce simte poeta și ceea ce afișează în fața celorlalți („fac pe măscăriciul feminin”). Mimează un rol social, ținând discursuri „aranjate de Edit Piaf”.

Una peste alta, Lucia Cuciureanu creează un tablou complex al relației cu trecutul (pe de o parte) și a dificultății de a împăca aceste experiențe cu prezentul (pe de altă parte):

Tocmai am măsurat timpul,
mi-a dat cu plus,
nicio virgulă schimbată
în destin.
Nu-mi plac aniversările,
sunt prea mare albastră, prea
mare cu sare de-acum,
fac pe măscăriciul feminin,
mimez,
țin discursuri aranjate de Edit Piaf,
dansez până la uitare,
pieptul îmi tresaltă o secundă măruntă,
poate două,
fără cofeină.
Gândul mă duce la bărbatul elegant
şi sclipitor
care a fost tata.
Un pahar cu vin de Măderat, vă rog, zicea.
Era îngrijitorul fricilor mele,
printre cireși, lângă nuc,
pe deal la struguri.
Aveam o livadă imensă de spaime.
Tata e departe, îmi numără gândurile.
Câteodată
îi ies cu minus.