[RECENZIE] Semnul Chvostek

„Se pare că sunt dispneic (cu toate că în aprilie a. c., am mers la medic și îmi făcusem un test cu spirometrul, rezultând că funcția mea depășește, în momentul de față, baremul de 100%, cu câteva procente). Ca atare, pun disconfortul pe seama insuficienței asimilări a calciului și-a magneziului. După ce îmi testase reflexele faciale cu un ciocănel cauciucat, doctorul nu-și ascunse stupefacția trezită la vederea hiperexcitabilității mele neuro-musculare, purtând, în termeni medicali, denumirea de semnul Chvostek.”

Astfel debutează o zi de august, 2019, din jurnalul lui Raul Bribete, intitulat bizar și laconic: Semnul Chvostek (Editura Eikon, 2023). De unde vine acest titlu straniu?

Specialiştii în medicină susţin că semnul Chvostek poate indica o hiperexcitabilitate nervoasă depistată prin stimularea nervului facial. Acesta se evidenţiază prin percuţia uşoară a zonei dintre comisura bucală şi tragus, cu menţinerea gurii semi-deschise. Dacă semnul este pozitiv, se va observa o contracţie la nivelul muşchilor obrazului şi buzei. Manevra și semnul au fost descrise în 1876 de medicul ceh František Chvostek.

Cu toate acestea, semnul Chvostek rămâne o enigmă a medicinii moderne. El este cel mai sensibil indiciu al
hiperexcitabilităţii neuromusculare, dar părerile privind interpretarea lui neurofiziologică şi clinică nu sunt unanime. În prezent, o mare parte dintre medici nu-i acordă semnului o valoare pe care o merită pentru diagnosticul clinic, deoarece acest semn este pozitiv frecvent şi la oamenii sănătoşi.

Și-acum, să revenim la carte.

Cunoscându-i volumele anterioare (toate de versuri), mă încumet să anticipez că jurnalul lui Raul Bribete este un lung exercițiu de stil pentru proza ce va să vină. După un debut poetic în forță, marcat de rafinament estetic și înțelepciune zen, autorul descoperă proza și marșează spre o realitate imediată, cotidiană, alimentată de viziunea unei existențe dilematice, sensibile, înrudită cu întâmplările blecheriene:

„Un moment de plutire lăuntrică, de bucurie nelumească, am și acum fotografia: sunt așezat pe o bancă, într-un hambar din muzeu; tot corpul îmi este străluminat de o lumină care pleacă din mine, spre marginile camerei, nu una care să țâșnească prin ferestre, în încăpere, așa cum firescul ar cere-o. Este un moment de netimp, în cursul de neoprit al timpului; acela care fărâmițează până și marmura.”

Atras de viziunea sarcastică a unei lumi în disoluție, el e sedus de relația biografică dintre lume și text, sub amenințarea unei posibile ratări, la pânda în lanul de secară al scriiturii și resurselor ei. Autorul își schimbă mereu poziția, atitudinea, sentimentele amestecate și încearcă să construiască o lume nouă cu ajutorul verbelor tari:

„Mă dedau aici exercițiilor de scriere, așa cum interpreții profesioniști se consacră vocalizelor – cuvintele purtându-mă cum poartă apa trupul unui campion de înot. Sunt exerciții de sinceritate sau ipocrizie, schimbarea unor măști cu altele, care nu vor ajunge totuși să uzurpe natura adevăratei mele fețe – pentru că nu voi lăsa în ruptul capului să se întâmple asta. Orice tip de scriitură este și narcisism, dar și perversitate, întocmai ca aceea a exhibiționistului care inițial te bulversează și te revoltă până la ieșirea din minți, arătându-ți că nu are nimic pe sub parpalac, pentru ca mai apoi (în timp) să sfârșească prin a stârni, din cauza previzibilității gesturilor, doar un sentiment de milă amestecat cu dezgust.”

Ironie, sarcasm, mușcătură, autoironie, textul devine un roller-coaster plin de virtuozitate, având drept destinație centrul limbajului și al problemelor derivate din jocul de-a literatura. E conștient că numai tratate epic și eseistic notațiile banale dobândesc un sens. E aici și un reality-show al gestului temerar de a scrie.

Pornind într-o călătorie în jurul propriei sale camere (în egală măsură, laborator al creației), aspiră la contemplația pură unde omul devine ființă, autorul se transformă în personaj – într-un exercițiu al ficțiunii, al amorului propriu și al urii de sine:

„Beția inteligenței, condescendența față de ceilalți, răutatea voluptoasă, somatizările benigne, însă deranjante. Tristețea difuză, fără cauze facil-decelabile. Impresiile grețos de bune despre mine, gândul (de data asta) angoasant la moarte. Pendularea între pioșenie și indiferență spirituală. Dorința de a deveni sfânt; concupiscența cea mai îndobitocitoare, în contrapondere (pe terenul onctuos al minții). Foamea de erudiție și plictisul crâncen de pe urma discuțiilor savante. Vidul lăuntric. Realitatea pixelată, îndepărtându-se tantalic de arătătorul întrebător. Iluzia pregnantă a palpabilității vieții sau cea a monstruoasă a falsei posibilități de a o controla. Zădărnicia gândirii, simțirii și acționării. Un taoist mediocru, dar un diarist briliant. Iritat acum de sentimentul propriei superiorități.”

Are o plăcere de a se denunța atunci când pierde vremea și nu crede în nimic. Își scrutează latențele într-un soi de jurnal pătimaș și se amăgește cu frumusețea toxică a obiectelor și a lumii. Proza jurnalului său e mai mult încărcată de un lirism delirant, oniric, decât de epic.

E o proză a transei. Notarea atentă a viselor-obsesii îl apropie de tradiția prozei underground:

„A fost o perioadă îndelungată când obișnuiam să citesc din opt cărți, alternativ. A urmat o perioadă când le-am redus la cinci; acum citesc din patru, până când, cel mai probabil, le voi reduce vertiginos, trezindu-mă în fața uneia, iar apoi (după cine știe cât timp), voi fi probabil ruminatorul neobosit al unui singur paragraf, pentru că, în mod inevitabil, viața mă va reduce la o unică propoziție: Una pe care o voi citi în grabă, cine știe câte perechi de ochi străini.”

Hrănită de sunetul muzicii pe care o ascultă, amestecată cu imaginarul filmelor în vogă, proza se îndepărtează de real și devine nudă:

„Pe adieri nostalgice de Bach. Concertul pentru violină în E major, BWV 1042, (Adagio). De o bună bucată de timp am preferat liniștea, muzicii; iar acum este invers. Omul are nevoie, în mod cert, să experimenteze cosmosul și sub forma ritmurilor. Când vreau să înot cu putere sub glazura existenței, o fac apelând la muzica lui Bach.”

Din jurnal transpare chipul enigmatic al tatălui, întâlnirile și dialogurile cu mama, visele cu părțile obscure ale existenței, întâmplările eliberatoare:

„A fost ziua tatei, l-am felicitat de dimineață. Am fost apoi la centrul G. din Timișoara, pentru o ajustare chiropractică, pentru prima oară în viață. Chiropractorul principal și alți doi kinetoterapeuți m-au prelucrat de nu m-am văzut. Nici nu m-au lăsat să respir! – nicio parte din mine nu a fost scutită de contorsiuni (unele ale naibii de dureroase). Glumeam cu mama că mai lipsea ca dumnealor să îmi spună: Așezați-vă pe podea, o să trecem curând și cu autoturismul (în marșarier) peste dumneavoastră.”

Jocul de-a literatura, cu metamorfoza cuvintelor comune, nu-i e străin. Face parte din destinul său de explorator, al vieții văzute ca un roman. Reversibil. Nu un roman al adolescentului miop, ci al creatorului hipersensibil care refuză tentațiile și ofertele blazării, biciuindu-și mereu pornirile nărăvașe:

„Sunt din tagma îndârjiților. Din tagma celor care nu abandonează nimic din ce încep. Sunt dintre cei deciși și duri. Când vine vorba despre arta proprie, sunt de-a dreptul tiranic cu mine; îmi continui munca meticulos, cu forță și dificultate, rareori cu bucurie. Extazul e rar chiar și în rândul marilor maeștri.”