joi, decembrie 1, 2022

george simonca

Nou îndreptar al bolilor-exercițiu de gândire pentru imbecili cu diplomă

Secolul douăzecișiunu e, cu certitudine, al specialiștilor! Ei sunt noii diriguitori de comportament, opinie, gândire, modelare a atitudinii și stării psiho-emoționale a individului din același secol. Că asculți radio, citești tabloid, stai hipnotizat în fața televizorului sau bei cafea...
04:11:20

Cantautorii, Eurovisionul și butoanele de la Bruxelles

Sincer vă spun, nu sunt fan Eurovision. De când știu despre această competiție, o urmăresc sporadic, niciodată da’capo al fine, pentru că deseori nu am răbdare, alteori nu am starea psihică necesară să ascult atâtea piese muzicale, ori pur...

Schadenfreunde: (anti)putinisme cordiale la un ceai de tei

De multe ori mă întreb dacă nu cumva războiul în desfășurare nu e de fapt altul: cel împotriva lui Putin, a Rusiei, a tot ce înseamnă rusesc, chiar un război împotriva alfabetului prin eliminarea literelor indezirabile pentru publicul dresat...

Din Iadul deznădejdii în Lumina Învierii

Ideea acestor rânduri mi-a venit gândindu-mă la marele ascet din secolul trecut, mai puțin cunoscut publicului larg, Siluan Athonitul. Viețuitor neștiut al Mănăstirii Russikon, revelat lumii prin scrierile sale publicate post-mortem și ajuns cunoscut mai cu seamă în occident datorită unei singure fraze care a dezvoltat în jurul ei o întreagă dezbatere teologică de cea mai înaltă calitate. Ascet dur, Siluan își dorea atingerea desăvârșirii spirituale, încercat în lupta sa duhovnicească, acesta imploră divinitatea pentru un sfat care să-l ajute să ducă lupta cea bună. Rugăciunile sale nu rămân fără răspuns, iar prin revelație primește cel mai controversat îndemn  care l-a ajutat în întreaga sa ascensiune spirituală până la desăvârșirea absolută, cea a sfințeniei, așa cum e ea înțeteleasă în mistica ortodoxă: Ține-ți mintea ta în iad și nu deznădăjdui! Paradoxul incontestabil al frazei sucește mințile și uimește până astăzi.

ZIUA CRUCIFICĂRII

CRUCIFICAREA a fost inventată de persani, dar diversificată și perfecționată de romani, aceștia din urmă transformând-o în cea mai aplicată metodă de pedeapsă și ucidere în întreg imperiul. Era destinată celor mai răi dintre cei răi, era abjectă, rușinoasă, era feroce, iar scopul ei nu era moartea imediată, ci suferința condamnatului cât mai îndelungată, chinurile fiind de durată, iar moartea survenind și la câteva zile de la crucificare. Unii condamnați puteau muri mai repede doar dacă exista un motiv întemeiat de clemență, ori dacă romanii se grăbeau, ori dacă aveau ordin de la comandanții lor (despre o astfel de situație vorbim și în cazul crucificării despre care facem scriere). Romanii, specialiști incontestabili ai spectacolului (pane et circenses), nu s-au dezis nici în practica crucificării.

Virusarea minții – calea spre corectitudinea politică

Dincolo de înțelegerea deplină a istoriei, a cauzelor conflictului militar, întreaga umanitate se mobilziează pentru cauza Ucrainei, se mișcă sume uriașe de bani, se alocă resurse logistice, oamenii sunt în delir mediatic pentru semenii lor refugiați din calea conflictului. Parcă toată planeta a încremenit într-un proiect absurd - Ucraina! Nu e nevoie de niciun argument, atâta vreme cât propaganda ne spune că doar adevărul propagat de ea e politically correct, pentru că, de această dată, corectitudinea politică e mama tuturor corectitudinilor! Or, ea nu e nici argumentație, nu e nici rațională, ci mai degrabă e agregare, acceptare a opiniei induse aproape psihedelic majorității. Corectitudinea politică nu vrea să te convingă apelând la capacitatea ta de a gândi critic, analitic, ci la dispoziția ta de a accepta mesajul așa cum îl percepe mulțimea - distorsionat de aparatul propagandistic. A fi, până la urmă, politically correct, înseamnă a fi obedient, a accepta tacit și comod tot ceea ce nu înțelegi pe deplin!

De la „Mitul peșterii” la „Societatea spectacolului”

Asemeni captivilor din peștera lui Platon, stând cu fața la perete, văzând doar umbrele unor obiecte luminate de o flacără aflată în spatele lor, ei crezând că ceea ce văd nu poate fi altceva decât realitatea,și omul modern stă de multe ori cu spatele către realitate, dar urmărind reflexia ei orchestrată de un maestru al iluziilor. E, cumva, starea naturală a omului, de a fi în ignoranță, nepăsare față de orice provocare subtilă a realităților imediate. Umbrele de pe pereți pot fi oricine; oameni politici, decidenți, conducători ai cetății, cei etern interesați de ascunderea adevărului, a realității.

Ce poate fi mai apăsătoare și de suflet ucigătoare decât o sclavie îmbrăcată în straie de libertate?…

Am susțtinut ab initio că nu avem un război în sensul clasic și nu vă spun ce a fost la urechile mele. Aceeași care mă înjurau sistematic pentru opiniile mele negaționiste vis-a-vis de pandemie, virus, vaccinuri, mă cataloghează drept filorus, putinist, antieuropean (ce naiba să caute asta aci), denigrator al valorilor euroatlantice (știe cineva care sunt alea?), ș.a.m.d. Reiterez că stau în zona mea de vantagepoint, mă informez din toate sursele posibile  fie că sunt românești (aici invoc virtutea prudenței la imperativ!), că sunt din Occident, ucrainene sau rusești, inclusiv rețele sociale. Cine îmi spune că informarea corectă poate veni doar dintr-o singură sursă, nu a înțeles nimic și nici nu va înțelege din toată povestea asta la fel de încâlcită ca cea a pseudo-pandemiei.

Ne-au învățat ceva ultimii doi ani din lunga istorie a umanității?

Încerc un exercițiu: scot ultimii doi ani din viața mea, i-aș scoate și din buletin, i-aș scoate până și din ADN-ul meu și îți sugerez și ție să faci la fel. Vom înțelege împreună că suntem victimele unei amnezii...

RĂZBOI – exercițiu de autoflagelare

În vremurile astea tulburi, emoțional mai ales, încerc să stau în afara oricărei părți. Ceața propagandistică e atât de deasă încât cel mai mutilat acum este chiar adevărul. Fiecare și-a ales o tabără. Unii sunt putiniști, alții sunt anti Putin, puțini, zic eu, sunt filoruși, mulți îi urăsc pe ruși, unii cred că e război, alții nu sunt convinși (vă marturisesc că m-aș incadra cumva în aceastâ tabără). Există și argumente de fiecare parte! Cum nu e razboi când cad bombe, când trec tancuri, zboară rachete, cad clădiri, mor oameni nevinovați, femei, copii, soldați? Cum se numește asta dacă nu razboi? – câteva din argumentele celor din prima tabără!
- Advertisement -spot_img

Latest News

Ziua Națională a României: fapte, legi și controverse

Ziua națională a României a fost între 1866-1947 ziua de 10 mai, apoi, între 1948-1989, ziua de 23 August. Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele de la acea vreme, Ion Iliescu, și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2. Opoziția anticomunistă din România a pledat în 1990 pentru adoptarea zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională, fapt consemnat în stenogramele dezbaterilor parlamentare.
- Advertisement -spot_img