UNIUNEA ISLAMICĂ EUROPEANĂ (1)

Ce titlu de articol mai e și ăsta? N-am auzit de așa ceva. Cel mult știm despre Uniunea Europeană, cea cu 27 state și alte câteva pe lista de așteptare. Deci, hotărât, această uniune nu există.

Numai că… Orice nu există acum, are o intrare în existență peste câțiva ani.

Cineva o are în cap și a rămas doar o simplă chestiune de timp până la realizarea ei efectivă. Este ca avalanșa. Undeva în munți s-a adunat o mare cantitate de zăpadă iar cineva știe cum să o facă să coboare. Nu o lasă să se topească de razele soarelui primăvăratic ci o folosește în scop distructiv voluntar. De ce? Omul nu are logică, este nebun. Și, din nefericire nu doar el, ci toți cei din proximitatea lui, care, știindu-l bolnav nu fac nimic să-l ajute. Au avut multe ocazii să-l izoleze și să-l trateze dar interesele de moment i-au împiedicat, în cel mai bun caz, să acționeze.

Și așa nebunul, într-o zi, a dat drumul la avalanșă. Iar aceasta l-a măturat pe el și pe toți cei care au socotit că nebunia lui este una inofensivă. Iar sub zăpadă fiind cu toții, nimeni nu a mai fost disponibil pentru salvarea lot.

Acum, întorcându-mă la titlu voi face o scurtă relatare a unui român ce și-a propus o vacanță în Europa în vara anului 2064, a doua după cea prilejuită de nunta lui, cu vreo 40 ani în urmă.

De această dată și-au luat cu ei și pe cei doi copii, minori amândoi, dar educați de bunici cu multe cunoștințe creștinești. Mașina cu care călătoreau, una de clasă mijlocie oferea tot confortul de care și cu care erau ei obișnuiți. Preț de două cafele și un calup de telemea cu roșii, asortat cu una bucată clisă din ramura mangalița ( fără legătură cu orașul de pe malul mării) oamenii au traversat țara jumătate prietenă jumătate dușman, și cu avânt s-au îndreptat spre granița cu fosta Republik Oestereich, acum devenită Republik Islamiche Oesterich, cu capitala Wien-bin.

Ofițerii de la frontieră, aceiași doar cu chipiurile în formă de semisusan le-au urat de bun venit într-o germană turcită și apoi și-au continuat drumul pe șoseaua plină de smog provenit de la nenumăratele arderi de mâncare gătită pe cărbuni și în ceaune. Uneori chiar au fost nevoiți să folosească faurile de ceață. Spre după-masă au intrat oarecum eliberați în Wien-bin, marea capitală a austriecilor. Precaut, omul a întrebat la prima stație de benzină de unde să-și procure tichete de parcare. Operatorul de acolo, mirat, l-a întrebat, la rândul lui despre ce vorbește.

Explicându-i, Ciprian (acesta fiind numele românului) află că în Wien-bin poți parca unde și cât vor mușchii tăi, fără ca cineva să-ți aplice vreo amendă. Singura problemă constă în a-ți găsi un loc pentru asta. Și, în scurtă vreme, Ciprian a înțeles despre ce vorbește omul. Peste tot unde locurile se puteau numi parcări, erau mașini oprite, lăsate, în direcții diverse, iar printre ele cu greu se puteau strecura chiar și oamenii. Nici cămilele nu lipseau din peisaj. A văzut cum unii se suiau pe capote pentru e reuși să ajungă pe jos unde aveau treabă. În aceste condiții Ciprian renunță să-și mai facă vreun plan cu privire la vizitarea pe jos a capitalei și se hotărâseră cu toții să o traverseze cu mașină, cu ajutorului sistemului gps. Numai că acesta nu dădea nici un semn că ar avea vreun semnal. Așa că, au pus mâna pe hartă și abia spre seară au reușit să iasă nevătămăți din oraș în direcția vest. De mare ajutor le-a fost busola de pe ceasul de mână. Și ca fapt orientativ, nicunul dintre cei pe care i-a întrebat pe stradă despre direcție, n-a reușit să-i răspundă în limba germană. Or, Ciprian, ca un român obișnuit nu putea vorbi în mai mult de 3 (trei) limbi străine, printre care, araba și turca nu erau. Bucuroși că au scăpat de înghesuiala din oraș s-au orientat rapid spre un motel cu gând să continue a doua zi călătoria spre vest. S-au oprit la unul indicat de panouri și au ales să doarmă pe acoperiș, pe saltele pneumatice. Au avut inclus în preț pentru dimineață doar trezirea la ora 4. Asta pentru că cele 5 cămile și 10 oi, trebuiau hrănite. Și cum, călătorului îi șade bine cu drumul, au plecat cu speranța găsirii unui loc apropiat de
confortul lor. Au ales să meargă doar până la Paris și acolo vor decide ce și cum să facă, pentru că nu știau cum vor găsi suprafața și locuitorii Franței. Cum necum au ajuns la Paris. Peste tot au întâlnit doar cetățeni euroislamizați. În Paris s-au decis să se întoarcă înapoi cu avionul și să lase mașina oriunde. Și-au făcut socotelile cu biletele și au ajuns la concluzia că vor plăti mai puțin dacă își vor îmbarca mașina pe tren. Așa că după o vacanță „afumată” cu kebab-uri și ceaiuri în ritm de pas de cămilă cei patru au răsuflat prima dată un altfel de aer; cel provenit din turbina Boieing 737. Rămas acolo încă din fabricație.

Sigur că e o ficțiune tot ce am scris dar cei ce fac un drum la Viena în aceste zile vor ajunge la concluzia că nimic nu este exagerat din cele de mai sus.

N-ar fi nimic rău în faptul că cei din orientul-apropiat și-au găsit o altă casă în Europa. Ține de doi factori la fel de importanți: toleranța dată de o politică, zisă creștin-democrată și de o compasiune cvasiaplicabilă unor națiuni care, la nivel individual nu au avut puterea de a-și alege destinul și credința. Le-au fost date la naștere și apoi inoculate sistemic într-o cultură limitată a credinței deținerii unui adevăr insidios, blamabil chiar în secolul trecut de civilizațiile vestice.

Ce nu putem înțelege noi, moștenitorii celor care din respect pentru viață și valori creștine au făurit Europa la mijlocul secolului trecut, este cum am ajuns să acceptăm cultura acestor populații și nu le-am impus să respecte regulile la fel cum le-am respectat noi. De ce ne silesc decidenții politici de azi să plătim pentru întreținerea celor care nici măcar nu se gândesc să ne respecte pentru asta.

Cum pot spune asta?

Nu sunt tolerant. Nu. Nu mai e vorba despre toleranță de acum. Deja este mult prea mult. De fapt s-a sărit gardul acceptării mizeriei de mai bine de zece ani. Chiar începem să ne obișnuim cu ea, considerând-o ca făcând parte din existența noastră. Austria are niște legi de-a dreptul ticăloase. În loc să sprijine familiile pun taxe pe cei care din motive reale sau nu, decid să se despartă de soțiile lor. Bărbații sau femeile care se despart plătesc alocații copiilor până se cocoșează de povara lor. Legea pleacă de la premiza că familia trebuie să rămână stabilă până la capăt. Doar că în realitate noi știm că nu e așa. Iar statul austriac pune în sarcina bărbatului alocații plătibile pentru copii rămăși cu mama până când aceștia se decid că trebuie să muncească. Poate unii spun că e corect să fie așa, dar ar trebui să se gândească la efectele ce decurg din treaba asta. Oamenii nu mai fac copii, și când se despart o fac fără obligații. Ceea ce în timp produce un mare regres demografic. Cum au înțeles ausrieici și ceilalți să umple golul? Le-a fost simplu să aducă populații din alte zone să le plătească „subcultura”, să ni-i pună aproape să le suportăm obrăzniciile, să le plătim odraslele care la adolescență deja ne ignoră și în final să ne copleșească numeric. Și toate astea pentru că niște nebuni au dat drumul la avalanșe. Sau pentru că noi nu i-am izolat pe acești nebuni. Nu cei din casă sunt vinovați de prezența intrușilor, ci cei ce le deschid ușile.

Ca de obicei un ton optimist:

Aștept o lege a progesiștilor prin care să se interzică în Europa consumul de carne de oaie, din cauza eliminării prea multor gaze. Aceasta în timp ce creșterea porcilor va fi subvenționată de guverne cu sume mari de bani. Iar ca măsuri punitive un singur articol: cine este prins mâncând carne de oaie să fie trimis cu toată familia de unde au venit. Pe banii lor, desigur. N-am scris nimic de îmbrăcămintea femeilor lor pentru că nu vreau să dispară industria textilă, unde există multe locuri de muncă pentru femei. Până la o Vienă autentică, din nou curată și normală să fim sănătoși.

• Citește mai multe OPINII ale autorului – AICI