[Nota autorului: tot ceea ce urmează reprezintă o opinie proprie, pentru care subsemnatul își asumă deplina răspundere și privește cu precădere dar nu exclusiv, învățământul universitar]
Ar fi venit și momentul unor concluzii, numai că în loc de a conchide, se deschide un spațiu labirintic de nesfârșite interogații…
Cu riscul asumat de a sparge – la modul rebel – „canoanele clasice” ale unui mental colectiv, „mental” de a cărui existență reală, sincer, mă îndoiesc, cred că trebuie să repun pe tapet întrebarea: ce este învățământul superior (universitar) în societatea noastră din prezent? Statutul și rolului (prezumate!) ale acestuia nu cred că se pot discuta decât în contextul larg al antinomiei „societate de (bazată pe) cunoaștere” – „societate de (bazată pe) recunoaștere”. Dacă acceptăm idea de bun-simț că educația (devenind „auto-educație”) și învățământul (devenind auto-instruire) nu sunt identice, ci strâns legate, formând un fel de „continuum non-linear, contradictoriu” ce însoțește tot parcursul, la fel de „sinuos” al vieții individului, atunci, am avea un punct de plecare rezonabil în discuția de față… Numai că, imediat, mai apare un „hop”: ce este (tot azi) cultura generală, cu pendintele ei „cultură generală de specialitate”, „specializare de adâncime” și, de ce nu „formare anti-sistem de cultură”? Nu sunt simple și goale „intelectualisme”, căci impactul unui anumit înțeles dat acestora se resimte în viața concretă a indivizilor… nu există oameni în general și nici măcar oameni încastrați într-o anumită epocă („a lor”!), ci doar indivizi strct-concreți, „răsfirați” în „firescul” haos existențial… În plus, azi nu mai putem vorbi de „cei 7 ani de acasă”, ci, eventual, de „cei 3-4 ani de acasă”; apoi că frontierele învățământ preșcolar – școlar primar – gimnazial – liceal – superior – post universitar ș.a.m.d. sunt artificiale: prea tranșante, formale, neținând cont de evoluția strict individuală a unui individ uman strict concret-individual… Toate aceste lucruri țin de domeniul evidenței, numai în ochii teoreticinilor pseudo- științelor numite „pedagogice”, nu… Rămân „auto-exilat” în dogma că pedagogia, de orice fel ar fi ea, nu este o profesiune „specializabilă”, ci o vocație! La fel ca multe alte „specializări” (ca să nu o pomenesc aici decât pe cea… de popă…). Și, la finalul acestor considerații „introductive-conclusive” (sic!), încă două „dogme” la care ader cu toată convingerea: vocația nu este rutină, ele pot „concubina”, respectiv, a fi bine informat nu înseamnă a „deține” informația, ci a ști unde, când și cum să o cauți… Vorba aceea, devenită, azi, un nou „șablon”: „totul se găsește la un click distanță”…
1. Educația nu este școlarizare; Școlarizarea nu este educație. Cunoașterea nu este lipsă de ignoranță; Ignoranța nu este lipsă de cunoaștere
Această formulare – doar aparent oximoronică – se vrea o parafrază la primele cuvinte rostite de reputatul Paul Ricoeur în discursul inaugural al Congresului Mondial de Filosofie (Varna, septembrie 1973 – am participat și eu, ca student…): „Filosofia nu e știință; Știința nu e filosofie”. Aceste cuvinte – simple, dar profetice – mi s-au întipărit în minte pentru toată viața… Dar să vedem, mai întâi, cum stă treaba cu sintagma, azi foarte la modă, Knowledge Based Society [KBS] – traducere (nu prea fericită!): societate de (bazată pe) cunoaștere. Apoi, relevanța sa pentru învățământul superior și – de ce nu? – pentru învățământul și educația în genere. În „spațiul cultural european” (implicit cel anglo-saxon, francofon etc. extra-european) s-a încetățenit ideea lui Platon: cunoașterea este un „ceva” conștient, i.e., o dublă „autocunoaștere” – cunoaștem / știm că știm (cunoaștem) și totodată știm cine știe că știe (cunoaște); recte, un proces multi auto-reflexiv… Poate că ilustrul gânditor antic a dorit o replică la adresa dascălului său, Socrate, de la care a rămas o nu mai puțin celebră sintagmă – „Eu știu că nu știu nimic”! KBS (nu știu de ce tot îmi vine să scriu … KGB!…) este o idee anticipată de Daniel Bell, atunci când vorbea de o „societate post-industrială” (idee complementară cu „teoria convergenței sistemelor social-politice”, capitalist și comunist). Îmi amintesc de anii „epocii de aur” de la noi, când asemenea „erezii subversive” erau combătute cu vajnică mânie proletară… În ceea ce mă privește, eu rămân „europo-centrist” și deci, „pan-european”, fiind însă conștient și de existența unui „oriento-centrism” și chiar a unui „pan-islamism”, de ce nu și un „pan-hispanism”, pe care nu le putem ignora în devenirea culturii și civilizației planetare. „Restul”… e încă „o pată albă” (cel puțin pentru noi… „europenii”)…
KBS este o societate la finalul „societății post-industriale”, poate chiar „post-post-industrială”, unde economia este bazată pe servicii care devin predominante în raport cu activitățile legate direct de producție. O chestiune discutabilă mai ales într-o lume dominată de consumerism iar „societatea de consum” nu consumă numai servicii, ci o cantitate uriașă de… bunuri de consum, care, la rândul lor, presupun activități de producție a bunurilor materiale. Evident conceptul de „producție” trebuie și el reformulat în contextul prezentului strict… Această „epoca nouă” (care numai „de aur” nu este!) a intrat în stadiul unei „explozii de super-novă” ca societate informațională, unde o serie de profesii „funcționale” predomină (în raport cu cele legate direct de producție): programatori, manageri, economiști, juriști, profesori, medici, funcționari de bancă, agenți în asigurări sociale, specialiști în marketing, în asistență psiho-socială, în relațiile publice (P.R.) ș.a.m.d., dar toate dobândite prin studii superioare… Vă dați seama de impactul (unii zic, „devastator”!) asupra noilor orientări „strategice” din universitățile lumii!…
Deja din 1990 se produce tranziția de la o societate informațională la o „societate a cunoașterii” KBS, ceea ce a semnificat trecerea „de la o economie bazată pe informații, la o societate bazată pe cunoștințe” [Oxford Dictionary of Sociology]. I.e., societatea umană ar fi parcurs, stadial-istoric, drumul de la o societate agrară, la cea pre-industrială, de aici, la cea industrializată, apoi, la cea post-industrială / informațională, spre a ajunge azi la o societate a cunoașterii – KBS… Deci, de la fapte la date, de aici, la informații spre a ajunge la cunoștințe … Impactul fiecărei „etape” are semnificații deosebite pentru resursele economice, politice și culturale. Ceea ce, într-o „istorie a educației”, s-ar traduce prin „pașii” succesivi ai paradigmelor educaționale: „magistro-centrism” -> „psiho-centrism” -> „socio-centrism -> „proiectare curriculară”… M-am săturat să comentez ironic aceste „tăieturi dogmatice” pe axa „timpului social”… numai teoreticienii „pedagogiști” puteau s-o facă… în lălăiala lor terminologică interminabilă (nici cu juriștii nu mi-e rușine!…): trebuie să-și justifice și ei existența în vreun sens… Așa cum tradiționalele orânduiri istorice nu se succed strict delimitat, „militărește”, tot așa și aici; de fapt discuția pe această temă chiar că e sterilă; important este de a lămuri raportul informație – cunoaștere și ce este (ar trebui să fie) o UNIVERSITATE (generic, Învățământul superior) în prima jumătate a secolului XXI?… Despre „a doua jumătate”… D-zeu cu mila… dacă va mai exista și El și omenirea…
2. Să schimbăm puțin registrul prea „academic”: „Când aud de cultură, îmi vine să scot pistolul ” (exprimare atribuită lui Joseph Goebbels… și nu numai… știm cine ar mai fi putut fi în „consens” cu…)
Vreau să aduc aici o serie de amendamente: în loc de „cultură”, să zicem „cultură generală”, în loc de „pistol”, să zicem „drona hipersonică” iar în loc de Goebbels să zicem… „subsemnatul ”!… În plus, să ne reamintim că mulți au glosat pe marginea sintagmei ”cultură generală” : ar fi ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat în / la școală… Multe cadre didactice – de la toate nivelurile și cam pe toate meridianele – se plâng constant: învățământul (de „cultură generală”, recte, gimnaziul și liceul) deversează „idioți” iar învățământul „superior” (de „cultură generală de specialitate”) deversează semidocți / analfabeți funcțional… Evident, acest lucru nu este valabil pentru toți, dar ponderea celor „incriminați” este tot mai îngrijorătoare. De ce s-a ajuns aici?
Un răspuns clar este extrem de greu de dat. Aici, personal, nu pot recurge decât la tentativa de „a o da cu presupusul”:
a) ȘABLOANE…ȘABLOANE…ȘABLOANE!… cam asta însemna învățământul de „cultură generală”: Erai mângâiat drăgăstos pe creștet dacă știai să spui „frumos” poezii, ba chiar să dai citate interminabile în proză (amintiți-vă de Moliere – Burghezul gentilom!), dacă scriai „frumos”, „îngrijit”, caligrafic (toți erau predestinați să fie graficieni!), dacă știai pe de rost formule din matematică, fizică, chimie, denumiri bizare din științele biologice, dacă știai, cu ochii („larg” sic!) închiși, date istorice, nume de domnitori, denumiri de tot felul de forme, localități și spații economice – la geografie… La orele de sport, fie că te ajuta fizicul sau nu, totul depindea de „baremurile științific stabilite”, erai erou, potențial campion sau… handicapat… să continui?… Primeai, în schimb, două după ceafă dacă erai „pe invers”… să continui?… Creativitatea, ieșirea din „șabloane”, era automat „înghețată”… numai ce scrie la „manual”, ce zice „tovarășul” sau „…ovarășa” era valabil… Asta a însemnat școala de „cultură generală”… La ce urmau să ne folosească în viață toate „acestea”? Numai D-zeu, pardon, Dracu’ știa… ȘABLOANE… SABLOANE…ȘABLOANE!….
b) AUTODIDACTUL. În orice formă sau nivel de învățământ „organizat” era prezentă „îndrumarea”… dascălul, litera manualului… erau sfinte! Sunt de acord!, la începuturile „începuturilor” este nevoie de prezența „dascălului”; amprenta lui poate însemna ceva benefic dar și „malefic”… Un autodidact (pur, 100 % – nu există!) poate începe haotic, dar cu timpul, se „autoreglează”, devine „auto-orientat”, selectiv și constructiv… De fapt, după terminarea unui ciclu de învățământ (fie că vom continua sau nu, pe trepte „mai înalte”) orice om – „normal”! – devine un autodidact. Mai ales azi, când informația se dublează nu la fiecare cinci ani (cum se spunea acum o jumătate de secol)… ea crește exponențial sau chiar cu o rată incontrolabilă, în perioade de timp mult mai scurte, îngrijorător de scurte!… De aceea, susțin „dogma” după care „a fi informat nu înseamnă a deține informația, ci a ști cum s-o gestionezi, i.e., unde, cum și când să o cauți ”… repet și vorba aia care mă enervează… „totul se află la un <<click>> distanță ”!
c) Din „cultura generală” se alege praful! Ce este – la urma urmei – acea „cultură generală? Personal optez, ca soluție de compromis, pentru termenii de „cultură personală, strict-individuală” (ireductibilă la „cultura personală” a altcuiva și în alt orizont de timp și loc) și „cultură generală de specialitate” (fără a fi oximoron!), abordabilă și realizabilă atât prin școlarizarea „îndrumată” cât și (mai ales) prin efortul individual (autodidactul!). Aici, poate vedeți, înțelegeți de ce susțin cu acribie ideea de continuum: de la școala primară până la masterate și doctorate… Nu este nici obligatoriu și nici chiar dezirabil (horribile dictu!) ca cineva să parcurgă toate aceste trepte interminabile (ele tind „să urce” până spre „cultura de specialitate de mare adâncime”) Pentru ultima sintagmă am rezerve cu privire la alegerea termenilor, poate voi fi mai inspirat altădată… Cert este că „ultimul nivel” nu este accesibil oricui, depinde de alegerea fundamentală pe care o faci în viață, de modul în care vrei s-o trăiești și să să-i dai un sens…
d) În lumea de azi „clivajul” dintre diviziunea socială a muncii și nomenclatorul profesiilor se adâncește progresiv. Mai ales pentru mediul universitar! Trebuie cu toții să înțelegem că dascălul nu este cercetător științific iar cercetătorul științific nu este dascăl!… E drept, ambii „fură” câte ceva unul de la altul… Dascălul trebuie să știe ce anume să selecționeze din haosul informațional spre a ordona sistematiza, raționaliza informația spre a o transmite (formativ!) prin elaborarea de cursuri și manuale (frontiera dintre ultimele două este relativă). Prin asta, el devine și cercetător științific. Apoi, cercetătorul științific (profesionist!) trebuie să știe să transmită, să comunice noile informații dobândite (invenție-descoperire) și mai ales să…convingă comunitatea științifică. Prin asta, el devine dascăl… Noi am „împrumutat” forme de învățământ superior de la Occident… care la rândul său, le-a „împrumutat” de la tradiția medievală (tot occidentală…). La noi, nu întotdeauna există și un „fond” pentru „formele” respective. Nu știu cât de fericită e alegerea sistemului colegiu (programe pentru licență) – masterat (programe de master) – doctorat (școli doctorale) – … post doctorat, docența ș.a.m.d.. În plus, durata programelor de învățământ superior pentru licență nu este uniformă la toate specialitățile („profesionale”): la drept ai de „tocit” până te lovește damblaua – deh, societatea se complică, se „îmbârlighează” tot mai mult; ce să mai zic de învățământul superior medical? … aici studiile par să nu se mai termine niciodată…etc., etc., etc…. Colac peste pupăză: care este menirea, sensul „școlilor post-liceale”? (la noi, în unele dintre ele, se poate accede fără „Bac”)… Trebuie oare să devină ele o etapă „intermediară – obligatorie” liceu-facultate? Cât de mult se poate prelungi durata învățământului superior spre a putea găsi o justă proporție între vârstă, perioadă de pregătire, perioadă de viață activă (unde ultima, a intrat în discuții interminabile, atunci când se ajunge la problema vârstei pensionării). Tendința în lumea de azi este clară: noțiunea de muncitor / lucrător „necalificat” trebuie să dispară (și acoperirea ei în realitatea socială!). Prin „calificare” trebuie să ajungem să înțelegem ceva ce nu este câtuși de puțin „înjositor” (deh, vechile „metehne”, mai ales la noi…). Iar tendința de a intra în „viața activă” tot mai târziu, concomitent cu creșterea duratei de formare (implicit a tendinței dominante de a continua școlarizarea la nivel de facultate…) intră în conflict cu limitele biologico-psiho-sociale ale oamenilor (viața nu se rezumă doar la a munci ca un „bou”!…).
Câte nu ar mai fi de spus!… Inițial îmi propusesem să mă opresc cu acest mini-serial la episodul de față. M-am răzgândit… Mai ales că mi-au rămas (de data acesta, parol, o ultimă parte! + Concluziile finale!) ceva la care țin foarte mult, mai ales că este un punct de vedere strict personal / original (cel puțin așa pretind, eu, subsemnatul): ce este Societatea de recunoaștere? [Acknowledgement Society – A.S.]…
Foarte recent, în mass-media de la noi, legat de puzderia de sondaje vis-a-vis, mai ales de „prezidențiale”, s-a făcut mențiunea: sub 20 % din potențialii alegători au studii superioare…. Măcar au „cultură generală” demnă de o KBS?… Deci iată câteva „vorbe de duh”:
- „Pisica lui Schrodinger” intră într-un bar. Și nu intră… Eu aș reformula: „intră dar nu mai iese”…
- Care e diferența între ignoranță și apatie? Răspuns: „Nu știu și nu îmi pasă!”… Eu aș reformula: „Niciuna!”…
- De câți marxiști e nevoie să înșurubeze un bec? Răspuns: „De niciunul, becul conține semințele propriei revoluții”… Eu aș reformula: „De toți, nu se știe dacă e bec cu incandescență sau fluorescent sau… simplu LED, apoi nu se știe dacă e fabricat în capitalism sau în socialism”…
- Sufăr de cleptomanie, iar când se agravează, iau ceva și îmi trece… Eu aș reformula: Dacă iau ceva să-mi treacă, atunci cine mă „ia” pe mine?…
- Un neamț, într-un bar, cere un Martini. „Dry ?” – întreabă barmanul. „Nein, doar unul”… Eu aș reformula: De ar fi în locul neamțului un român ardelean, acesta neștiind nici germană, nici engleză, ar arăta mâna cu cinci degete rășchirate și ar spune „sec” (nu „dry”): ȚUICA!…
Citește și:
- „VIVAT ACADEMIA… VIVANT PROFESSORES!” (4)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
