„10 August” – părți componente esențiale

Au trecut 4 ani de la „10 August”. Nici nu trebuie spus anul, știm toți la ce ne referim cu asta. Indiferent de poziționare sau de lipsa ei, 10 August a fost un eveniment improbabil, ca derulare violentă, sau cel puțin așa părea la acel moment.

Au fost, în mod cert, niște alegeri și niște decizii importante luate în acea zi și, ulterior, în legătură cu ea. În partea asta despre ziua de 10 august în sine, similar unei zi de alegeri, mai apoi, când mai prind niște timp, și mandatul.

Neclar de la început, întrat tot mai mult în ceață pe parcurs. După seria de proteste începute în 2017 odată cu OUG nr 13 (alt eveniment cu reverberatii până în prezent), opoziția civică organizată în Piața Victoriei a redus totul la celebra ,,Muie PSD”. Se anunța un protest al diasporei, dar fără revendicări clare ci mai degrabă de vizibilitate, să știe cei de la putere că diaspora nu e cu ei. De parcă ar fi contat pentru Dragnea și ai lui (unde majoritatea dintre ,,ai lui” sunt azi în conducerea României) ce vrea diaspora.

Niște discuții firave despre cine e organizator, cine a semnat cererea, cine a coordonat grupurile de FB nu au făcut decât să o lase românească (fără cap și fără coadă). De participat urmau să participe tot cei din rezist. Îmi aduc aminte cum, rămânând agățați de premisa diasporei, televiziunile se chinuiau să găsească diasporeni. Erau acolo, dar în marea masă de reziști erau greu de găsit.

Esența protestelor rezist, care înainte ,, alergau” între mai multe teme și idei au fost sintetizate în plăcuța suedeză. Cu niște milițieni pe post de polițiști, cu 3 vorbe-n gură și a patra era ,,legea”, plus o ministră de interne scopită de inteligență și percepută pe drept ca fiind cârpă de șters pe jos pentru Dragnea, în preziua protestului se anunță retinerea plăcuței și dosar penal pentru șofer. Asta în România, unde învățăm să înjurăm de morți din clasele primare iar pentru înjurături poți lua bătaie, dar nu dosar penal.

este că după un an și jumătate de ezitări, rezistul intelectual bucureștean a primit undă verde să exprime frust tot ce voia să spună pe limba pe care o dorea și pana atunci dar avea trac. Corporatiștii de azi nu au crescut în Primăverii, ci în Berceni și Balta Albă. Muia ca stindard a fost prima răsuflare de ușurare în acea perioadă de constrângere psihologică.

În plus, venea după ce toate glumele au trecut și s-a reinstalat încrâncenarea. Și chiar au fost glume reușite, multe dinte ele, dar și la registrul ăsta pe 10 au apărut spanzuratori și alte simboluri macabre care au stricat fengșuiu. Un fel de Otpor sârbesc românizat în care nici glumele nu le-am putut face pana la capăt, că ne-am supărat că guvernul nu are umor și nu apreciază.

Ca o concluzie pe capitolul ăsta, un protest neclar ca organizare și scop, cu umorul pierdut și cu încrâncenare deja mare, cu răbufnirea de limbaj care anunță răbufnirea fizică.

Încă de dimineață televiziunile transmiteau venirea diasporei, ca și cum ar fi fost vizita unui șef de stat măcar din G8. Piața era aproape goală, câțiva respondenți erau reluați în loop, câte un grup pe fiecare țară, să bifeze harta diasporei.

De notat că în discuția asta trebuie introdusă tradiția. Pentru că și la proteste se ține cont de cutume. De exemplu, jandarmii nu bat la proteste de peste 1000 de participanți. E riscant, nu ai de unde ști ce prinzi sub pulan, te dau șefii afară, s-au întâmplat cazuri. Când vedeți proteste sub 1.000 de naționaliști, antivaxxeri, sosocari, auriști etc, puteți ști deja că ele sunt cu voie de la stăpânire. Se bate doar la provocare de violență, cam de pe la cvartetul de coarde de la protestele pentru Roșia Montană (kudos).

Și se face ora 15-16 și începe să ajungă în piață grosul lumii neplecate în cencediu în Grecia. Și se strâng. Și încep sa strige. Începe sa semene a protest. Si apar deja primele incidente călduțe între protestatari și jandarmi. Dar, în general, fiind protest și nu parada modei, na, e inerent și chiar de așteptat. Doar că pe la 17, devreme rău în caz de huiduială, s-au dat primele gaze. Asta nu se face tradițional decât după lăsarea întunericului, e un viciu de procedură în mod normal.

Ei, cam asta e momentul în care am ajuns eu în fata unui televizor, pe la 17;30–18 cred, și am văzut că în dansul ăsta jandarmii au început să își calce pe bombeu partenerul. Cam pe atunci am scris postarea care apare în poză, era deja clar ce urmează. Vă pot da și comentariile cu ,,nu cred”, ,,nu are cum”, plus comentariile pe care primeam direct, de la cei cu care eram prezent. Nu era nicio profeție, ci doar observație atentă după niște experiență ultras și în proteste de toate felurile. Tatonările astea începute de pe la 16, plus schimbarea turei de jandarmi cu unii proaspeți și echipați ,,țestoasă” (ora am aflat-o mai târziu) dăduseră în scurt timp drumul la primele fandări.

Poporul, de fapt clasa jos-mijlocie era cu gheara-n gât, sau cel puțin așa simțea, încât nu a fost nevoie de mult prea blamatele galerii pentru a începe contactul cu cordonul de jandarmi.

Cum a ajuns la percepția asta e o cu totul alt subiect, merită și el analizat. Ce e însă important este că nu ,,huliganii de serviciu” au început tatonările, ci băieții de cartier care au prins la diplome și joburi ceva mai bine plătite.

Forța coercitivă legitimă aparține statului, și cu această deviză sub casca cu număr bandajat, jandarmii au început să împartă principii de drept în ochii și pe spinarea cetățenilor. Revenind la tradiții, călușarii în negru conduși de mutul în alb au început să joace-n picioare tinerii frumoși și liberi ca la ieșirea de pe stadion.

Sursele mele de la fața locului (că raportul jandarmilor nu-l cred nici ei) îmi ziceau despre reale încercări de escaladare a gardului Guvernului, deloc anemice (au mai fost în iarna, dar nu pun 3 amețiți care fac un pas mai mare). Adică puhoi care împinge zidul, zidul împinge cordonul, cordonul e cu spatele la gard deci pus în situația de a rezista în fața rezistului. Că nu ar fi fost nicio mineriada, cu dat foc și întrat în Guvern, asta zicem ca știm, fără să știm.

Și începe ceea ce era ușor de prevăzut încă din timpul zilei, bătaie să ajungă la toată lumea, gaze la reducere și o liniștire rapidă a protestului. Eficiență maximă a pulanului în fața celor care lucrează la tastatură.

Ce mi-a atras mie atenția în analiza e disproporția dintre masurile luate de jandarmi și lumea cu care se confruntau. Jandarmii, orice am zice, uneori ,,e și ei oameni”, recunosc situații și contexte, știau cu cine au de-a face și nu am văzut pe filmări (cu 2 excepții punctuale) oameni cu mâinile ridicate oblic în sus și flexând degetele a chemare către cordon. Dacă ar fi să speculez, aș zice că mulți jandarmi s-au retras în cazarmă rușinați de faptul că au bătut corporatiști inofensivi în locul unora care vor și ei conflictul. Un soi de rușine cu dezamăgire și senzația ca au depus mai mult efort decât era cazul.

Una peste alta, punctul ăsta le aparține lor, pentru escaladarea violenței într-un mod perceput chiar și de brute.

Nu știu care e albul dintre ying și yang, dar știu că el trebuie găsit cu orice preț pentru a da impresia de echilibru. Decență a existat, fără niciun dubiu, acolo în focul bătăliei, când a fost scoasă din mulțime jandarmerița respectivă. Deși încă mi se pare neverosimilă derularea acelui incident, sunt dispus să îl cred. Ce a urmat după, însă, a fost o simulare dibace.

Aș vrea să cunosc dedesubturile deciziei și mai ales pe arhitectul de ei, să-i stâng mana și să-i spun un sincer cinematografic romanesc ,,Maestre, ești dat dracu!”. Printr-o singură operație și operațiune decența inițială a fost și stimulată și dusă în derizoriu cu o pereche de silicoane. Toată energie acumulată în timpul protestului s-a desumflat pe măsura umflării. Tot acel moment poetic, romantic, redus la can-can.

Cu PSD încă la butoane, era momentul îngropării evenimentelor în hârtii. Cum altfel decât caragialesc, cu o comisie, ditamai parlamentară, condusă de simpaticul și popularul (not) Șerban Nicolae. Cred că prin maternitățile din România s-au auzit atunci hohote de râs, pentru că și pruncii râdeau de o asemenea penibilitate.

Cu Carmen Dan prezentă prin absență psihică, cu dosare necitite de nimeni, dar mai ales cu zero sau minus zero credibilitate publică. Comisia a reușit parțial în demersul său de a nu face nimic, dar a reușit ca prin asta să readucă în discuție evenimentul. Cel mai important lucru în care a eșuat comisia asta parlamentară a fost îngroparea subiectului, pentru care merită felicitări. Incompetența e o sabie cu două tăișuri, uneori rezultatul e unul pozitiv social. De asta nu e bine să pui incompetenți ca Nicolae sau Dan să facă muncă de migală, pentru că se întoarce ca un bumerang în dinți.

A doua etapă a acoperirii a fost clasarea de câtre DIICOT (alți fraieri cu mască de șmecheri) a dosarului. Chiar mai eficient decât comisia parlamentara, clasarea e readus dosarul în atenția publică. Dar a mai adus ceva, inestimabil mai ales pentru episodul 2 din postarea asta: poziția celor care s-au înfruptat din voturile protestatarilor.

,,Păi stai, deci cum?!” suna ruperea dintre bravii liberali în frunte cu Iohannis și electoratul lor. S-a rupt de tot liantul ce ținea electoratul de dreapta de reprezentanții lor, într-un mod în care nici Băsescu nu a fost capabil. Acel ,,Ba ai noștri-s mai frumoși” s-a pierdut definitiv, în liniștea social-media și plânsete nocturne-n pernă.

Una e să iei bătaie de la alții, alta e sa iei bătaie de la ai tăi. Lasă traume și buze mușcate. Nu e doar dezamăgire acolo, e trădare. Nu se lasă cu înjurături ci cu blesteme. Și se mai lasă cu ceva, mai grav decât sentimentul de moment: pierderea încrederii.

N-a făcut alianța cu PSD ce a făcut tratarea subiectului 10 august pentru ducerea lui Iohannis în derizoriu. Lumea înțelege, chiar dacă nu aprobă, cârdășia la furtul de ban public, încă se mai poate trece peste. De aia avem REPER, pentru că își închipuie că pot face RESET.

Transformarea lui 10 august e grăitoare pentru România. Fostul protest devine, eufemistic spus, pesedism. Spunea cineva, în ,,anii urii” (thuamne, ce prost genial e Patapievici!) că e greșit să fie acuzați votanții PSD de prostie (directă-interes sau indirectă-a furat dar a făcut), ci ei trebuie înțeleși ca fiind lipsiți de alternativă. Bine ați venit în pesedism, dragi ,,dreptaci”, pentru că știu că nu veți vota veci cu PSD și tot cu una din variantele de dreapta veți alege. România asta este, o prosteală de doi lei pentru care iei pulane, gaze, minciuni și dezamăgiri, pentru care plătești taxe și impozite sau un bilet doar dus.

Simbolul 10 August se va vedea abia în 2024. Am spus mai devreme că este mult mai dureros când te trădează ai tăi. Da, dar pe ei măcar poți să îi ierți.