PLEDOARII

20. Elogiu traversării PODURILOR INVIZIBILE dintre PRĂPĂSTII, pe bază de LEGITIMAȚIE

 

Până la 32 de ani m-am antrenat citind, ascultând și trăind dramele absurde a absolut tot ce conținea litere, oameni, cifre, imagini statice sau dinamice, cerul, pământul, copacii, (mai ales) bezna, bătând toți câmpii din jur, explorând ruinele altora și scriind despre NIMENI și NIMIC: sentimente-unicat, încastrări în chihlimbar ale unor stări irepetabile în aceeași matrice… lucruri de o subiectivitate mai intimă decât visele unui înger căzut și periculoase pentru oricine; ca și când torni un lichid interzis într-o formă oarecare, el se solidifică rapid, îl scoți imediat și-l pui pe o suprafață cimentată, te uiți puțin la el, îți ceri scuze de la cei care sunt prin preajmă pentru ce-ai făcut, după care iei un ciocan și-l spargi. Bucățile le-mprăștii. Dacă n-ai ciocan, folosește-ți piciorul, mâinile sau capul – iar dacă totuși nu te lasă inima să-ți distrugi monstruoasa creatură, ia-o cu tine… dar ai grijă: n-o mai arăta la nimeni și ține-o ascunsă în ULTIMUL SERTAR!
Texte ritmate, rimate și gata perimate – nerecomandate în primul rând popularizării… niște manuale pentru sinucigași ratați am scris până la 32 de ani (și bine că n-au mai rămas decât de-o grămăduță care mai ajunge cât să-mi aprind ultimul foc al ultimei vizite în ultima câmpie distrusă). Ajunsesem un fel de specialist în înșirat fraze și versuri pe care după ce le citeai rămâneai gol de orice comentariu… iar pentru spamul filosofic cu care au rămas cei foarte puțini care au apucat să-mi citească producțiile din „perioada Derrida” îmi pare rău și-acum.

Presa cotidiană sparge, însă, liniștea oricărui sinucigaș vocațional trecut prin toate dar care n-are curaj să meargă până la capăt – o știe orice fraier. Acest COȘMAR AL VIEȚII ORICUI, FATALITATE și VIS LA MIȘTO deopotrivă care este MASS-MEDIA, de acolo își racolează rackeții: din periferia anarhistă dominată de găști de teroriști intelectuali născuți gata bătrâni și cărora le place s-o lălăie pe marginea prăpastiei dintre neant și celebritate fumându-și destinul împachetat în foițe de Biblie, amestecând votca cu Céline și citind din Critica rațiunii pure exclusiv rangă și cu glas tare, noaptea.

De-acolo m-a luat și pe mine (urăsc să-mi pun întrebarea „și ce era dacă nu mă lua?”) – mâncam dimineața, la amiază și seara fraze din Antunes , mă dădeam drept reîncarnarea lui Pessoa, nu prea ieșeam din Mahler și citeam Despre Îngeri în general – acu-s 20 de ani… M-am trezit parcă dus de mânuța unui făcător de bine invizibil pe care nu-l chemasem, nu mi-l doream (a venit prin intermediul cuiva, dar persoana îmi e mult prea dragă și apropiată încât s-o nominalizez într-un text care, deși confesiv, evită apropierea excesivă) și nu prea se lega cu „planurile mele” (zero barat!… fie vorba-ntre noi… la ora aia), într-un palat care, culmea, mă și interesa cum e pe dinăuntru… necunoscându-l decât pe dinafară… deci deloc.
Un palat (care, „deși ruinat, își mai etalează trecătorului doctrina” – cum mai frumos decât zice domnul Mallarmé n-ai cum) în care – aveam să descopăr, ulterior, cu plăcută surprindere – se desfășurau cursuri predate de maeștri adevărați, Cardinali ai Academiei de Înalte Studii de Alcoolizare și Scris… Ca pe un un premiu venit de la Bachuss însuși am perceput acest „ciocan al vieții”, decernat ca provocare după ce mi-am propus să nu mă las niciodată de fumat, alcool și scris (discret, fără reclamă, fără jurăminte și fără muncă apostolică).

Am nimerit într-un paradis al tuturor viciilor și serviciilor, în care se fuma aproape obligatoriu orice, dar se și înghițea orice, nu se vomita decât ce-i voie, se mințea, se trăda, se blestema, se făceau combinații, se confundau oamenii-ntre ei, se amestecau, se turnau și se înveleau în aceași bombă cu ceas: ZIARUL DE MÂINE.
Adică ce făceam și până atunci – dar cu oameni în carne, oase și costum.
Într-o fabrică de artificii-supriză am ajuns. Visul oricărui bagabont din România literară.
Fiind cu CONCURS, eu fiind „fan concursuri” (inclusiv „de împrejurări”, cu precădere cu și despre mine însumi) și cum concursurile de bătut câmpii pe hârtie erau, oricum, principala mea ocupație… m-am distrat cu cei 45 (46?… 47?… știu domnii Mihuța și Mărginean exact câți și cum, nu e foarte important – dar e interesant de aflat pentru cine nu știe asta că nici până atunci, și nici de-atunci încolo, nu au mai vrut să se facă ziariști ATÂȚIA DEODATĂ… nu în ultimii 75 de ani sigur!) oponenți, care (maxim de ghinion la orice concurs ai participa în țara asta) veneau din medii corecte social, din facultăți private sau de stat de jurnalism, medii muncitorești cu potențial cultural respectabil, baruri sau discoteci la modă în anii ăia – categoria cu care niciodată n-am stat de vorbă la „skanderbeg cu vorbe”… nici scris, nici oral.
„Când privești adânc abisul, să știi că și abisul te privește adânc pe tine” – știu de la profeți… iar dacă te-ai antrenat 32 de ani să treci prăpastii pe lame de cuțit și ai prins „33”-ul în deplinătatea facultăților mintale, podurile-s „locuri de joacă” pentru tine.

Observator arădean a fost un fenomen aproape științifico-fantastic (și înainte de 2000, cât nu am asistat la ascensiunea sa, dar mai ales după, când i-am prins toate apocalipsele!) care, pe lângă – vorba lui Dorel Zăvoianu – că „mi-a dat o ciorbă” și mi-a rupt picioarele (old school… Pitagora, 2001… niciun chef de rememorare, fie și scurtă, nu mai am demult), m-a trecut de la categoria „poezie singulară de asfalt” la cea de „proză publică de târnăcop”… nicidecum cel mai nașpa lucru care mi se putea întîmpla – și văd că nici cititorilor de presă… mai altfel decât cea oficială.
Pentru asta n-am decât să mulțumesc (și în primul rând domnului Tristan Mihuța) pentru oportunitatea care mi-a permis accesul pe acest pod, PE BAZĂ DE LEGITIMAȚIE… nu-i așa?
10 mai, 2000, a fost data apariției primului articol pe care l-am semnat ca jurnalist oficial (dacă semnătura într-o publicație de mare tiraj, înregistrată de instituțiile statului ca atare, înseamnă DATA OFICIALĂ A INTRĂRII ÎN SISTEM)… iar de atunci mă plimb pe podul ăsta nu aproape, ci EFECTIV ZILNIC și aproape niciodată singur.

FOTO: www.prourbe.ro/monumente/astra/

***

Mi-am propus să scriu acest articol doar și numai doar pentru că 20-ul ăsta mi se pare cumva aproape obligatoriu de marcat.
Textul e intenționat despre NIMIC CONCRET, nu oferă informații folositoare și nu vrea să încurajeze la repetarea experienței autorului – luați-l ca pe un tort din care nu e nevoie să gustați – iar ca argument autodecostructiv al său și, în plus, al evidentei inutilități a oricărei sărbători, să observăm, încă o dată cu tristețe, că 10 mai e o DATĂ CU MAJUSCULE CARE AU MURIT: la noi în țară e Ziua Regelui, iar noi nu mai avem rege, iar o mulțime de oameni de pe planetă sărbătoresc Ziua Tatălui… și nici tați nu mai avem.

Lucian Valeriu, 10 mai 2020 10:08

observator-aradean