Aradul în JURNALUL TEATRAL din Revista NEUMA

neuma pr
Distribuie:

 

Ambiguitate și tensiune, Aradul teatral, O zi cu vizite, întâlniri, film la televizor, poezie, Plecări, Capul care țiuie ca nebunul, Spectacole cu infarct, De acum fără Ion Caramitru

12 septembrie 2011. Am în față două tomuri masive, de peste o mie cinci sute de pagini, consacrate fenomenului teatral arădean, apărute recent la Editura Academiei, care sunt semnate de Lizica Mihuț, cunoscută profesoară universitară, rector al Universității „Aurel Vlaicu” din urbea de pe Mureș. Le țin pe birou de câteva zile și le privesc cu uluială. Din când în când le răsfoiesc sumarul, încep să citesc un capitol, trec apoi la altul, îmi dau seama că nu e de glumit și că o lectură integrală cere efort și timp.

Nu știu dacă sunt în stare să mă înham la ea. Oricum, sentimentul încercat e de provocare și interes. Sunt convins că pentru a scrie asemenea „cărțoaie” a fost necesară o muncă de decenii. Îmi amintesc că imediat după 1970, fiind proaspăt redactor la revista Tribuna, am primit constant, de la o tânără, pe atunci profesoară de liceu, plicuri cu cronici la spectacole de teatru, scrise cu inteligență și spirit critic, iar câteodată și scurte consemnări ale unor investigații ce atestau pasiune pentru scotocirea arhivelor și descoperirea acelor date capabile să asigure probitate științifică textului scris. Acestea din urmă, fie că aveau ca obiect prezentarea de reviste vechi, cu reținerea unor aspecte importante pentru climatul cultural al epocii respective, fie contribuțiile unor personalități de marcă din varii domenii, dar cu osebire din cele teatrale, din Transilvania în general și în particular din Arad, întotdeauna se impuneau atenției atât printr-o impresionantă cantitate de informații, cât și printr-o judicioasă interpretare a lor. Recunosc că în acei ani îmi venea greu să întrevăd cum se vor finaliza în timp astfel de strădanii. Sigur e că nu m-am gândit, în niciun caz, că o patimă înnăscută pentru teatru, văzut ca element definitoriu în trecutul şi prezentul cultural al unui oraș, își va
găsi împlinire într-o lucrare de amplitudine cum este Aradul teatral, care nicidecum nu se limitează la cercetare a unui fenomen local, ci vizează, dintr-o perspectivă istorică și științifică integratoare, starea şi devenirea teatrului românesc în ansamblul lui.

Perioada radiografiată document cu document, de la acte oficiale la note de ziar, indiferent de limba în care sunt scrise (maghiară, germană, română etc.), dacă luăm ca reper primul înscris ce se referă la prezența teatrului pe teritoriul Aradului, se întinde pe durata a peste două veacuri și jumătate. Acumulările și evoluția în timp a tot ceea ce înseamnă teatrul și a ceea ce îi asigură permanența și forța de a atrage și fascina sunt atent evaluate, cu nuanțări subtile la toți parametrii: repertoriu, reprezentație scenică, interpretare actoricească, artă regizorală, aport educativ, contribuție la dezvoltarea limbii, la consolidarea unor tradiții etc. Comentariul avansează constant, fără să evite, atunci când e nevoie să clarifice și să pună lucrurile la punct, idei și opinii personale, în susținerea cărora tonul polemic e deseori categoric și dezarmant.

Lizica Mihuț e un cercetător meticulos, obsedat de detalii, care verifică și cumpănește fiecare amănunt, extrage din el ceea ce este esențial, depășind astfel simpla înșiruire a unor date și
tinzând să le surprindă semnificația. Față de fiecare document în parte se adoptă o atitudine diferențiată, mai ales prin modul cum e tratat și prioritățile care i se acordă.

Apar cu destulă transparență analogii ce îndeamnă la meditație, punți de legătură între ceea ce a fost și ceea ce este, un întreg complex de dificultăți cu care teatrul și slujitorii lui se confruntă încă de la origini. În capitolele consacrate Transilvaniei și teatrului arădean până la Marea Unire, fără să se ignore referirile la Țara Românească și Moldova, interpretarea informațiilor e foarte riguroasă, comparativismul fiind o sursă de opinii multiple. Autoarea aspiră permanent către o cercetare de sinteză, direcționată pe un traseu de la „centru” spre „periferie”, de la „centru” la „local”.

În Mișcarea teatrală arădeană după înfăptuirea Marii Uniri, în care o pondere mare revine perioadei de după cel de al doilea război, direcționarea se inversează, traseul e de la „periferie” la „centru”, de la „local” la „centru”. E ușor de presupus că, într-o atare situație, în cel de al doilea tom au loc câteva modificări însemnate ale tipului de discurs. Formele publicistice utilizate sunt mult mai diverse: de la anchete și interviuri la analize ale dramaturgiei și ale mutațiilor produse în arta spectacolului, de la mărturii de regizori, actori, scenografi, directori de teatru, spectatori la reproducerea unor fragmente din articole publicate în ziare etc. Disocierile făcute pe marginea documentelor și a altor materiale faptice sunt nu numai pertinente și incitante, ci stau și sub semnul conlucrării exemplare dintre vocația istoricului de teatru cu aceea a eseistului și rafinatului „degustător” de spectacole și chiar a gazetarului.

Spirit iscoditor, neliniștit, obsedat de perfecțiune, deschis la orice observații și sugestii de bună credință, Lizica Mihuț, după ce tipărise în 2009 Mișcarea teatrală arădeană după înfăptuirea Marii Uniri (circa o mie de pagini), vizând perioadele inter și postbelică, nu și-a considerat cercetarea încheiată, definitivă, dimpotrivă, revine repede asupra ei restructurând-o în două volume și adăugându-i aproximativ cinci sute de pagini. Introduce astfel „începuturile”, datând din 1752, dar și paragrafe și informații inedite care au ca obiect în exclusivitate activitatea Teatrului de Stat din Arad (devenit Teatrul Clasic „Ioan Slavici”) de la inaugurare (4 noiembrie 1948) și până la zi (31 decembrie 2010). Rezultă de aici o imagine de viață și istorie teatrală cu acoperire în două sute cincizeci și opt de ani. Iarăși simt nevoia să scriu cuvântul uluitor! Odată cu crearea unei instituții teatrale stabile, cu un personal artistic și auxiliar calificat numeros, problemele cu care se confruntă arta scenică, artiștii la rândul lor, mereu în confruntare cu noi realități, nu numai că se înmulțesc, ci și obligă la o extindere considerabilă a modului de abordare a unor aspecte și tensiuni specifice domeniului și epocii.

Lizica Mihuț ordonează un material documentar vast, indiferent de natura lui, într-o exegeză
de sinteză, cu o desfășurare „arhitecturală” pe multiple planuri. Folosește de regulă trei surse: una o reprezintă, arhivele (decizii emise de autorități, adrese, scrisori, referate etc.), alta așa-zisa memorie media (consemnări din ziare, din caiete program, cronici, interviuri, oferte de publicitate etc.), iar ultima e memoria afectivă, foarte productivă și ea pentru autoare, care se bazează fie pe mărturisiri directe ale celor ce creează spectacole (dramaturgi, regizori, actori, scenografi etc.), fie ale acelora ce le consumă (spectatori, critici). Memoria afectivă nu e un colaj de impresii și confesiuni adunate de pe ici-colo, ci, în ciuda aridității și monotoniei la care ar fi putut să ducă la un moment dat ambiția de a nu omite nimic din ceea ce timpul ar putea să conserve, un capitol dinamic, antrenant, cu un sporit grad de atractivitate, citit realmente cu mare interes. Lizica Mihuț nu pierde nicio ocazie, ori de câte ori o are, să scrise cronici despre premiere, să emită aprecieri critice judicioase, totdeauna la obiect, fără exaltări
și concesii. De asemenea, din același impuls al implicării, ori de câte ori se întâmpla ca la Arad să poposească personalități de prim ordin ale teatrului românesc (actori, regizori, directori de teatru, critici, dramaturgi etc.) se pare că a fost imposibil să scape neintervievate. Dovadă sunt „convorbirile de ieri și de azi” cu Dina Cocea, Radu Beligan, Ștefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Valeria Seciu, Horațiu Mălăele, Mariana Mihuț, Marin Moraru, George Mihăiță, Tudor Gheorghe, Emil Boroghină, Cătălina Buzoianu, Alexa Visarion, Alexandru Darie, Paul Everac, Romulus Guga, Ion Zamfirescu, Valentin Silvestru, Victor Parhon, Ileana Berlogea, Ion Toboșaru ș.a.m.d.

Lecturate la temperatura zilei, după ce a trecut destul timp de când au fost luate, multe din interviuri au dobândit valoarea unor veritabile pagini de istorie teatrală, conțin confesiuni importante pentru cine vrea să cunoască gândurile și devenirea unor destine artistice de excepție. Nu am sentimentul că exagerez când afirm că singure aceste „convorbiri”, expresie a unei reale vocații de publicist, ar fi fost în măsură să alcătuiască sumarul unei cărţi pasionante și instructive deopotrivă. Alteori, dorindu-și o susținere cât mai convingătoare a afirmaţiilor, autoarea recurge la provocarea unor intelectuali de vază ai orașului, oameni de probitate morală şi gust, cultivați, care au câte ceva special de spus despre teatru, determinându-i să-și aștearnă gândurile pe hârtie. În această categorie trebuie neapărat incluși, alături de Ovidiu Cornea, unul dintre cei mai valoroși și devotați directori ai teatrului, ziaristul Puskel Peter, profesor dr. Dumitru Mărcuş, „fost cândva secretar literar”, profesor dr. Daciana Marinescu și profesorul Florin Didilescu, director al Bibliotecii Județene „A.D.Xenopol”, fiul unei vestite familii de actori, care se confesează tranșant: „Mie îmi place să spun că m-am născut în teatru și nu exagerez atâta timp cât părinții mei ocupau una din locuințele de serviciu ale teatrului situate la ultimul etaj. Din 1950 și până în 1954 am învățat să merg, să mănânc, să vorbesc, să mă joc în casa mea, Teatrul din Arad”.

Trecută prin mai multe „etape editoriale”, supus cu profesionalism unor metamorfoze repetate, nu mă mir să aflu că Aradul teatral (1787 – 2010), cercetare monografică model de referință pentru definirea identității unui spațiu cultural, singulară la noi, a iritat numeroși conorășeni ai autoarei roși de invidii, mărunți și meschini în neputința lor.

Autor Ion Cocora – Fragment extras din Neuma nr. 9-10, septembrie și octombrie, revistă editată de Asociația Culturală Neuma sub egida Uniunii Scriitorilor din România și finanțată cu sprijinul Ministerului Culturii

Categorie: Cultură, Opinii
Etichete: Aradul teatral, Ion Cocora, Lizica Mihuț, revista Neuma, teatru
Distribuie:
Articolul anterior
Arădeanca Andreea Cormier-Wacker – designer vestimentar de talie internațională: „Tot ce vine din inimă este protejat de iubire”
Articolul următor
Ilie Cheșa: „PES activists România lansează campania #RomâniiMerităÎnSchengen“

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

balcea 1

Domnul Bovary

Motto: „…domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale…