Într-adevăr, prind curaj atunci când văd ce se petrece în peisajul artistic naţional, dar totuşi, când văd cât de multă muzică populară se întâmplă când aniversăm cinşpe ani de centru cultural, îmi dau seama că ne-am redus, că noi am făcut-o, lăsându-i pe ei să ne facă, ne-am redus la stadiul de comună. A propos, poza de mai sus e de la un spectacol de muzică foarte populară, desfăşurat vineri, în parcul Eminescu. Să ne înţelegem, sunt realist, nu e Berlinul, capitala actului artistic mondial, cu 3500 de evenimente culturale pe weekend, dar parcă eram altfel. Parcă nu eram subsolul. Măcar la activitate culturală. Dar asta e, cum zic americanii, the big picture. Şi voi reveni la subiect, iar şi iar, ca maşina de cusut saboţi dar, fiind o scârbă de luni dimineaţa, vreau să merg mai adânc. Observ, din păcate, cum arta devine un pretext ca să fii de porc.
Adică, să fiu mai exact: arta e folosită ca scuză. Şi nu la modul Nero, am ars oraşul, fug creştinii şi fuck creştinele, cu poalele în cap şi năframa pe figură. Nu, nici vorbă. E scuza aceea lamentabilă, cum că artistului i se iartă orice. Exemple ar fi o tonă, dar ce mă pun eu să aberez, mai bine vă las să vă uitaţi în jur şi să încercaţi să găsiţi lăutarul preferat. Că tipul care bea pe datorie pâna la stadiul de plantă cu delirium tremens şi vomează pe sacoul tău preferat, după ce ţi-a pişcat de cur femeia şi după ce, timp de trei ore, a aburit despre nemurirea sufletului, meditaţia transcedentală şi lipsa de şanse pentru tinerii români, ei, acesta e un artist. Şi chiar dacă nu-i, e destul să emită gâlgâitura cu pricina, că s-a scos, lumea îl înţelege, iar tu nu-i poţi zice nimic, el e artistul vieţii, care nu scrie, nu scoate vreo carte, nu pictează, sculptează sau altele asemenea, dar dă cu părerea şi cu mucii în fasole, şi se foloseşte de artă, de arta adevărată, de sublima artă, ca de un scut impenetrabil, să-şi apere el neputinţa şi neghiobia şi alcoolismul şi frustrările.
Asta e una dintre chestiile pe care nu le aud discutate în cele minim două maxim 5 birturi pe unde se întâlneşte intelighenţia oraşului. Dacă e să facem curat, hai să începem cu curtea noastră, unde destule jagardele cu lipsuri cronice la capitolul caracter populează mica insuliţă. Scuza cu artistul le dă multora o pâine, e adevărat, cam necoaptă, dar pretextul artei hrăneşte o întreagă microfaună. Dar pentru a schimba ceva trebuie voinţă, şi curaj, mai ales curajul de a ne uita în oglindă şi de a recunoaşte, măcar pentru noi, că au fost momente când ne-am curvit, şi nu în numele artei, ci de dragul aşa zisului artist din noi.
Nu am să ies la vânătoare de artişti, deoarece demersul ar fi mult prea mineresc, în schimb o să sun un prieten. Arta poate provoca durere, aşa ar trebui să scriem pe frontispiciul lăcaşurilor de cultură. Ar fi mai puţini spectatori. Dar şi mai puţini actori. În general mai puţin, şi mai bun.
Foto-credit: Nelu Scripciuc @ www.facebook.com/CentrulCulturalJudeteanArad/photos
2 comentarii. Leave new
Se ocupa si de duatlonul cultural – crossul Muresului pe apa (de parca toti/ toate au prenumele de Jessica sau Jesus) apoi de viticultura, un bou a scris despre sarbatoarea ardeleneasca de Led Zeppelin (respect am doar pentru trupa legendara si nu pentru sarmana sabatoare ad-hoc aradeana), aruncatu’ cu clatite la Moneasa (la Moneasa am dat startul festivalului in 2000/2001 noi: Moneasa SA, eu eram director adjunt atunci si Teo Morar initiatorul si proprietarul Hotelului Parc cu scopul de a repune Moneasa pe harta turistica, destinatie turistica nu anticuturala, gastronimica si nu arta culinara genre CCJA) etc.
Scrisă bine, as usual, Basil, dar, am eu impresia, n-ai nimerit ținta.
Acei wannabee artiști de care vorbești sunt peste tot, reprezintă fauna marginală a lumii culturale de pretutindeni.
Sunt benigni, parazitează lumea artiștilor recunoscuți, sunt ca vrăbiuțele care aduna fărămiturile.
Pe de alta parte, imaginea grobianului pe care l-ai descris n-are a face cu arta sau în general cu viața culturală, este mai degrabă țopârlanul pe care l-am moștenit de la comunisti, analfabetul funcțional care are pile și relații și cunoștințe și se dă rotund frecându-se de lumea așazisă bună.
N-ai arme împotriva lui, singura modalitate de a-l reduce la tăcere e să-l ignori!