Distanța de siguranță este considerată, în teoria comunicării, spațiul intim prin care o persoană își păstrează o zonă de protecție, permițând doar unor persoane apropiate intrarea în cercul lor de intimitate: părinți, copii, prieteni dragi, soți sau cei pe care îi
accepți cu voie. Forma de manifestare ia aspectul îmbrățișărilor, sărutului, mângâieri. Acum, după cum spunea fiica mea, nu ne mai îmbrățișăm, nu mai dăm mâna cu alții, nu ne mângâiem, nu ne pupăm, nici între noi și nici cu alții. Spațiul de siguranță coincide cu ceea ce acum se numește „distanță socială” sau „distanță fizică”.
Pentru prevenirea virusului infectant, decidenții au instituit „stare militară”, spre a controla/ proteja mai bine populația. Fiecare stat și-a creat proceduri specifice. Unele și-au închis oamenii în propria casă ori i-au pus în carantină, altele – cum e și statul în care m-a găsit pandemia – au promovat recomandări autoprotective, fără militarizare. Au fost exprimate opinii diverse care au semănat discordii sociale între alogeni și „diasporeni”, între tineri și vârstnici, între albi și negri, sau diferite etnii, mergându-se până la excluderea socială a unei categorii de vârstă prin carantinare de lungă durată. Nu s-a ținut cont nici de drepturi și libertăți umane („omul e născut liber, numai oamenii îl prevalează de libertate”), și nici de dreptul persoanei la viața intimă.
Modul defectuos de gestionare a unei situații critice, social, economic și individual, folosind izolarea îndelungată, iată de
40+ zile, conduce spre destabilizare psihică. Acestea creează reacții ciudate, necontrolabile, de la revolte și agresivitate până la omucideri și sinucideri. Stresul personal – determinat de absența siguranței economice, sociale a familiei și persoanei –
întreține disconfortul moral și stimulează activități antisociale.
La noi, supravegherea izolării, într-un fel sau altul, a cetățenilor e un semn de pierdere a creditului social, care, sociologic, înseamnă lipsa încrederii publice, ducând la activități punitive prin amenzi agresive și conduite neprotocolare. Nu există un standard de comportament și nici un cod de etică în controlul educat al populației. Restricțiile impuse au obturat orice fel de val de optimism. Controlul e aproape all-inclusive.
Amenințările curg nestânjenit în numele „protecției sociale”. Nu există o strategie coerentă a decidenților de prevenire, vindecare, testare, decontaminare și de revenire la normalitate. Economia și viața socială sunt totalmente paralizate și … parazitate. Nebunia, frica, teroarea, spaima, moartea, agresiunea, boala, amenințarea sunt cuvinte ce bântuie. Așadar, „dacă stăm în casă ne îmbolnăvim de cap, dacă ieșim luăm virus.”! Așteptăm o soluție vizionară.
Corespondent din Knox, ANTON ILICA