Front 8 PLEDOARII

Călăuză spre desăvârșirea noastră spirituală

 

A scrie, îndeosebi în aceste momente, despre religie, biserică, moarte, Dumnezeu, reprezintă o sarcină foarte delicată. Riscul ca mesajul transmis să fie pervertit, denaturat, să fii luat în derâdere, jignit, batjocorit, amenințat ș.a.m.d., este cât se poate de real, de plauzibil. Evident că ne asumăm toate acestea, inclusiv în contextul în care evocatele riscuri nu reprezintă nimic prin comparație cu ocazia de a transmite unui cerc  mare de persoane un mesaj sincer, pur creștin, întru slava și adorația lui Dumnezeu. Nu avem deloc pretenția că spunem lucruri noi, ci eventual că le afirmăm utilizând alte cuvinte, imagini, metafore și un inerent stil propriu. Sunt învățăturile marilor inițiați, a spiritelor elevate, învățături care au la bază acea logică și rațiune sănătoasă care ne oferă inclusiv proba existenței lui Dumnezeu – contemplând operele creației, universul, înțelegând că nu există efect fără cauză, că din nimic nu poate rezulta nimic, că trebuie să existe o cauză primă, o inteligență supremă pentru toate acestea. NU ne pretindem că deținem o atare elevare înaltă, chiar dacă aspirăm către aceasta, chiar dacă muncim în acest sens.

De altfel, aici este toată cheia existențială, tot scopul, tot rostul ființei umane. Să încerci să-ți depășești condiția, să progresezi fără încetare pentru a atinge în final stadiul cel mai înalt de elevare spirituală, de puritate (ceea ce se poate realiza doar prin foarte mult efort, muncă și depășirea tuturor încercărilor). Dumnezeu a creat toate spiritele simple și ignorante, iar de aici mai departe dezvoltarea/desăvârșirea depinde de fiecare dintre noi. Evident că există multe lucruri a căror cunoaștere ne este refuzată și nu o vom putea pătrunde niciodată, dar pe de altă parte, treptat, dobândim răspunsul la multe alte întrebări. Oferim inițial răspunsul la șase întrebări care frământă mulți oameni în aceste momente.

Este sacrificiul mielului pascal un gest de adorație și pe placul lui Dumnezeu?

Indubitabil NU. Să încetăm să mai luam cuvintele Evangheliei ad litteram. Dumnezeu nu a cerut niciodată sacrificii animale și evident nici umane. Cum putem să fim atât  de ignoranți încât să credem că adorarea lui Dumnezeu s-ar putea face prin distrugerea inutilă a propriei Sale creații?

Sunt măsurile actuale privitoare la interdicția participării la slujbele religioase un sacrilegiu sau o atingere adusă credinței noastre?

Cât de inferior poate să fie spiritul nostru încât să credem că pentru Dumnezeu contează unde te găsești (spațial vorbind), atunci când Îi închini rugăciunile și Îi aduci adorația ta. Nu locul rugăciunii contează, ci sinceritatea acelei rugăciuni, caracterul ei pios, rugăciunea care irumpe din toată inima, din adâncul sufletului tău și care îți modelează conduita spre a face binele. Cât de ignoranți putem să fim să credem că pentru Dumnezeu ar conta fastul ceremonial al bisericilor, ritualurile lor complicate și formulele pretins sacramentale. Dumnezeu iubește simplitatea în toate. O rugăciune care pleacă dintr-un bordei, rostită în cele mai simple, dar sincere cuvinte ale limbajului omenesc este infinit mai pe placul lui Dumnezeu decât rugăciunea unui sacerdot rostită mașinal în cea mai splendidă catedrală făurită de om.

Ce se poate spune acelora care, inclusiv în aceste zile, neputând intra într-un lăcaș bisericesc se simt cumva lipsiți/îndepărtați de locurile lor sfinte?

Tot ce nu este opera omului este creația lui Dumnezeu. Unde atunci vei fi și te vei putea simți cu adevărat mai aproape de Dumnezeu –  scrutând cerul înstelat sau pictura artificială (palidă imitare a naturii) a unui cer pe pereții unei biserici ? Tendința unora de a căuta sfințirea inclusiv a celor mai insignifiante obiecte materiale, dovadă de primitivism și ignoranță, ar putea să fie temperată prin înțelegerea că există un anumit  obiect/simbol care nu are nevoie de nicio sfințire prealabilă, deoarece este sacru per se, adică el prin el însuși: Crucea/Crucifixul. Astfel, putem avea permanent asupra noastră un obiect sfânt, dar să nu-l purtăm doar decorativ ori spre epatare – ci să fie o călăuză spre desăvârșirea noastră spirituală.

Se vorbește zilele acestea de atâtea persoane care mor în spitale, „singure”, departe de familie, prieteni, de cei apropiați. Ce putere, ce speranță și consolare putem oferi tuturor acestora?

Aici, gradul de dezvoltare/elevare spirituală a fiecăruia este foarte important. Dacă (și) în această existență te-ai concentrat doar asupra laturii materiale, ignorând-o pe cea spirituală, își va fi foarte greu să înțelegi și să-ți depășești fricile, temerile acestor momente. Omul nu este niciodată singur. Dumnezeu și îngerul său păzitor îi sunt mereu alături. Dar depinde de fiecare dintre noi cum ne încredem și cum ne raportăm. Apoi, sufletul omului este indestructibil, nemuritor, etern, astfel cum Dumnezeu l-a mlădiat, corpul fiind doar o carcasă, un veșmânt material. Sufletul este imaterial, incorporal, sens în care moartea nu-l va putea atinge. Moare (să-i spunem astfel – cu limbajul nostru limitat) doar corpul material, datorită epuizării organelor sale. Cum foarte adevărat ni s-a transmis, în momentul morții sentimentul dominant este îndoiala la scepticii înveterați, teama la cei vinovați, speranța la oamenii de bine.

Actuala pandemie este pedeapsa lui Dumnezeu pentru că oamenii s-au îndepărtat de El?

Această idee este atât de „rostogolită” încât a ajuns să fie împărtășită, fără nicio logică, fără nicio rațiune, de un număr impresionant de oameni. Dumnezeu  a dat oamenilor liberul arbitru, adică (cât mai simplu spus) capacitatea/aptitudinea de a alege între bine și rău. Liberul arbitru NU este un artificiu teologic, inventat pentru a-L exonera pe Dumnezeu și a muta vinovăția pe umerii oamenilor. Fără liber arbitru, omul ar fi o simplă mașină, o mecanică. Dumnezeu este bun absolut, drept absolut și nu se poate contrazice. A-l considera pe Dumnezeu răzbunător ori predispus să-și nimicească propria creație este practic sinonim negării existenței lui Dumnezeu, prin prisma negării atributelor Sale esențiale/divine. Atunci când s-a surpat un deal, când s-a produs o alunecare de teren care a măturat totul în cale ignoranții spun că a fost voia lui Dumnezeu care ne-a pedepsit astfel. În realitate, aceste efecte distrugătoare își au cauzele în acțiunile/inacțiunile noastre, odată ce ne manifestăm/exercităm liberul arbitru. E mult mai greu să recunoaștem/acceptăm că respectiva surpare/alunecare s-a produs pentru că, urmărind obsesiv câștigul material, am defrișat cu sălbăticie pădurile. În natură nu există efect fără cauză. Dacă acest virus ar fi fost creat în laborator, atunci este o creație a omului, prin urmare manifestare a liberului nostru arbitru (de a-l crea sau nu). Dacă nu este o creație a omului, atunci „eliberarea” virusului și diseminarea lui reprezintă rezultatul neîntreruptei pângăriri a naturii de către om, deci tot o manifestare/exercitare a liberului nostru arbitru. Oare nu noi, oamenii,  am decimat până la extincție, din această lume, nenumărate specii de animale și plante? – toate opere ale divinității. Oare nu noi oamenii, neinvitați fiind, am pătruns în locurile sacre/interzise ale naturii? – mișunând, scormonind, rupând învelișurile protectoare, înfruptându-ne dincolo de saturație și consumând până și necomestibilul.

Ce putem spune despre funeralii și comemorarea morților în aceste timpuri?

Cu cât există un atașament mai mare față de corp, față de material, cu atât este mai terifiantă moartea pentru respectivul om, iar desprinderea sufletului mai dificilă și tulburătoare. Acest interes, dus uneori până la extrem, față de trup (după moarte) își are cauza îndeosebi în interpretarea falsă, ad litteram, a Evangheliei: în acea Zi a Judecății care se va sfârși, pretins, cu o înviere a trupurilor. Să înțelegem atunci că ați dona organele, salvând viața aproapelui tău, este un păcat, deoarece trupul tău este astfel pângărit/incomplet pentru acea Zi a Judecății ?  Evident că NU. Noi nu blamăm defel aici funeraliile ori comemorarea morților. Ceea ce vrem să transmitem este că pentru un spirit elevat nu contează un colț/loc de pe pământ față de un altul, ori amestecarea rămășițelor pământești cu a celor dragi (de pildă un loc de veci comun). În final, spiritul său va fi reunit cu spiritele celor pe care îi iubește, indiferent că oasele lor sunt separate sau nu. Imposibilitatea fizică actuală de a vă duce la locul de veci a cuiva drag sau de a participa la înmormântarea acestuia poate să fie ușor surmontată. Rugăciunea din toată inima este cea care sfințește actul amintirii celui decedat, nu locul fizic în care te găsești.

 

 

Bogdan Ionescu, 14 aprilie 2020 7:20