„Cine a ucis poezia?” Scriitorul Constantin Dehelean s-a stins din viață

Profesorul Constantin Dehelean – jurnalist, poet membru mebru U.Z.P.R. – s-a stins din viață sâmbătă dimineață, iar azi după-amiază, moștenitorul de cont de facebook al scriitorului a lăsat pe pagina de facebook următorul mesaj:

„Bună ziua, cu părere de râu vă anunțăm că Domnul Dehelean Constantin a decedat sâmbătă dimineață. Va fi înmormântat în satul Toc, comuna Săvârșin, judetul Arad. Priveghiul se va ține la capela din Săvârșin astăzi de la ora 16:00. Înmormântarea se va ține luni la ora 12:00 la biserica din Toc.” – este mesajul lăsat de „moștenitorul de cont” al

Născut la 12 ianuarie 1947, Constantin Dehelean a studiat la Universitatea Timisoara –  Facultatea de Filologie și, în afara activității sale didactice, a publicat numeroase esesuri de critică literară și poezie. A fost redactor al publicației ARCA (revisă a Uniunii Scriitorilor din România).

Pentru cei care nu l-au cunoscut deloc sau doar din auzite, așa că n-au de unde să știe cum și despre ce scria, dar și pentru cei care l-au respectat și îndrăgit pentru erudiția sa, iată in memoriam. un eseu apărut acum 4 ani, în revista care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România: 

„Cine a ucis poezia?”

Acest titlu, alarmant, mi-a atras atenţia de multă vreme. Imediat după evenimentele din 1989, având acces liber la presa culturală occidentală, am descoperit în „Sinteza” (nr. 3-4, 1989), revistă de cultură, editată de Ambasada S.U.A. din Bucureşti, un articol semnat de publicistul american Joseph Epstein, redactor şef, la acea vreme, a publicaţiei „The American Scholar” şi propunător al unor cursuri de literatură la „Northwestern University” din Evanston (Illinois).

Desigur că referinţele la „situaţia” poeziei americane contemporane, la vremea aceea (dar nu numai a celei contemporane) mi-au stârnit interesul, ştiut fiind că paralelismele şi aprecierile care se fac şi acum, după mai bine de trei decenii de la poziţionarea culturală americană din anii optzeci, sunt în mare parte aceleaşi, referitor la paralelismele între „arte” şi „economia de piaţă”, şi care sunt, într-un fel, reprezentative, tocmai acolo unde această corelare apare mai pregnant.

Fără a vorbi de recesiune, de crize economice sau culturale, dar evocându-se cu bună ştiinţă această dihotomie a momentului, vom afla mai târziu, că falia între curentele cano­nice şi experimentalismul textualist şi postmodern se adânceşte. Cele două continente culturale, canonice şi noncanonice, se îndepărtează vizibil acum, între ele apărând un ocean în care nu ştim dacă vor apare, cândva, oarecari insule. Joseph Epstein se întreba atunci, punând o fatală întrebare, să-i spunem tipic americană: „Cine a ucis poezia?”. Într-o societate în care, atunci, ca şi acum, totul se vindea şi se cumpăra, evident în dimensiunea calităţii şi a utilului, poezia era, şi este, susţinută în America într-o manieră gen „campanie electorală”, în care protagoniştii au fost, sau sunt, chiar cei care „combat” (în sensul francez de această dată).

Aflam atunci că autorul articolului s-a născut şi s-a educat într-o ambianţă a divinizării poeziei. „Lectura poeziilor a fost pentru mine o sursă de instruire, am fost învăţat să proslăvesc poezia. Sau, mai precis, am fost învăţat că poezia este un lucru înălţător”. Apoi mărturisea în continuare: „Nici un gen literar nu era mai apropiat de divin decât poezia; în nici o altă îndeletnicire, scriitorul nu se putea înălţa aşa cum putea face acest lucru într-o poezie”. Aflam că tinereţea acestui reputat publicist a fost învăluită de aura fierbinte şi sensibilă a lui Robert Frost, care susţinea că „cititorul potrivit al unei poezii bune simte în momentul în care ea îl străpunge, că a căpătat o rană nemuritoare, că nu se va vindeca niciodată de ea”. J. Epstein ne trimite la generaţia de poeţi a anilor ’50 şi de dinainte, adevăraţi „înalţi prelaţi ai acestui cult” care este poezia: T. S. Eliot, Wallace Stevens, Robert Frost, William Carlos Williams, e. e. cummings, W. H. Auden, aceştia fiind repere în echilibrul intelectual şi artistic ai Americii acelor ani, universitarul american subliniază: „Publicul cititor de poezie era pe atunci mai puţin decât vast; acest public se micşorase mult în comparaţie cu vremea poeţilor Browning şi Tennyson. În parte, aceasta se datora gradului de dificultate al poeziei”. Gradul de dificultate a fost însă reclamat cu mult înainte, T. S. Eliot în 1925 sesiza: „Se pare că poeţii civilizaţiei noastre, aşa cum este ea în prezent, trebuie să fie dificili”. În articol, profesorul de la Evanston încearcă să compenseze, sau poate să diminueze importanţa efervescenţei acelei perioade, făcând o trimitere certă spre un anumit snobism, dar un snobism fals, recunoscând că „generaţiile de poeţi cuprinse între W. B. Yeats (1865-1939) şi W. H. Auden (1907-1973) au produs un ansamblu impresionant de scrieri poetice – scrieri de tipul celor care lasă, într-adevăr, «răni nemuritoare»”. Profesio­nalismul şi artisticitatea poeziei acestor corifei americani din prima jumătate a secolului XX erau caracteristici impuse de valoarea poeziei lor şi nu de ocupaţiile lor profesionale, care erau foarte diverse: medic (W. C. Williams), redactor (Marianne More), director de societate de asigurări (W. Stevens). Spre a sublinia şi mai mult spiritul american al epocii, Joseph Epstein ne informează că aceşti corifei «convieţuiau» într-o diversitate de stiluri de viaţă: formalism tradiţional (Eliot), boemă (cummings), disperare vecină cu moartea (Hans Crane).

Însă meritul poziţionării universitarului american este că recu­noaşte, tranşant, cu toată alarma din titlu, caracterul de spirite «universitare» ale acestor nume celebre ale poeziei americane moderne, ei fiind primii poeţi în viaţă cărora le-a fost acordat pe deplin un tratament universitar. „Operele lor au început să fie disecate în săli de clasă, revistele trimestriale de mare calibru intelectual publicau eseuri solemne despre ei, în timp ce aceştia continuau să-şi publice poeziile, iar studiile critice sub formă de carte, consacrate lor, au început curând să apară şi continuă să apară şi azi”. Apoi, această generaţie glorioasă este venerată de generaţia de poeţi care i-au urmat. Spune Joseph Epstein că urmaşii „pe lângă faptul că au scris unele dintre cele mai iscusite şi strălucite eseuri despre precursorii lor: Randall Jarrell, Robert Lowell, John Berryman, Delmore Schwartz, erau obsedaţi de ei”. Autorul articolului cu titlul fulminant încearcă să găsească în biografia acestor dezastre o cauză. Cauza ar fi că poezia era implicată în vieţile lor dezastruoase, ei hotărând să-şi construiască, aidoma idolilor lor, rosturi strălucite, precum ale predecesorilor lor. Ei ştiau însă că, dintr-o complexitate de motive, nu puteau să-şi atingă acest ţel. „Poeţii modernişti ai acelor vremuri scriseseră cu o certitudine pe care o simţeau plenar în oasele lor, ştiind perfect care este valoarea lor. Bănuiau, însă, că posteritatea îi va cunoaşte şi pe ei. Poeţii care i-au urmat erau însă mai puţin siguri de aceasta; ei ştiau că ceva apucase pe un drum greşit”.

Joseph Epstein face o remarcă fără drept de apel: „În Statele Unite poezia contemporană prosperă într-un vid. Astăzi (în 1989 – n.n) există peste 250 de universităţi americane în care sunt predate cursuri de tehnică literară, iar în toate cazurile este inclusă poezia, ceea ce înseamnă că toate aceste universităţi nu numai că instruiesc tineri cu aspiraţii literare în sfera poeziei, ci angajează totodată oameni care au publicat poezie în scopul de a-i instrui pe tinerii respectivi. Mulţi dintre aceştia din urmă părăsesc ca studenţi un program de instrucţie literară şi intră apoi ca profesori în alt program, fără – am putea spune – ca picioarele lor metrice sau anatomice, să fi atins pământul”. După ce relevă experienţa lui Robert Frost, formidabilă, ca recitator al propriei poezii, publicistul Joseph Epstein îl citează pe Donald Hall, care în 1985 făcea următoarea remarcă: „În ultimii treizeci de ani, recitările de poezie, care erau odată rare, au devenit principalul mijloc de comunicare cu publicul în cazul poeţilor americani. În fiecare an, sute de mii de oameni ascultă zeci de mii de recitări”. Este acreditată ideea că atunci (mijlocul anilor 89– n.n.), datorită acestui «festival permanent» de poezie, se publică foarte multă poezie, dar de către case de editură universitare, sau mici case de editură în tiraje simbolice. La acestea se adaugă şi pagini de poezie publicate de majoritatea revistelor de literatură lunare sau trimestriale, iar revista „Poetry”, care apare încă din anul 1912, este «invadată» de un număr semnificativ de nume noi. Paradoxal, după ce trece în revistă aceste realizări, manifestări fireşti ale unei democraţii tipic americane, ale poeziei şi ale poeţilor, eseistul american remarcă: „Oricât de mari sunt onorurile de care se bucură poezia contemporană ea este foarte puţin citită în afara unor cercuri foarte mici. Poezia contemporană nu mai face parte din hrana intelectuală obişnuită. A existat o vreme când londonezii se îmbulzeau ca să-l vadă pe Tennyon, probabil că nu ar scrie poezie şi s-ar putea chiar să nu mai citească poezii. Poezia a fost evacuată – s-au s-a autoevacuat? – din centrul scenei. În sens literar, poezia nu mai poate să fie în nici un fel locul în care se petrece vreo acţiune. De fapt, ea începe să pară a fi o activitate marginală, neobişnuită, bizară, dar care se bucură de existenţa unui mic cult de admiratori, care jură pe ea”. Argumentul profesorului american se suprapune pe o experienţă deja trăită, dar fără delimitări cronologice finite şi precise.

Fiindcă astăzi, la mijlocul deceniului al doilea din mileniul trei, aceleaşi dihotomii par să apară în aventura poeţilor, pornindu-se de la o argumentare, de la un program şi de la convingerea că natura vieţii se schimbă fundamental, acum, ca şi în mijlocul anilor optzeci oamenii de artă trebuie să se schimbe în conformitate cu schimbarea fundamentală”. Se invocă „cercul elitist” în care se „face” şi se „spune” poezia.

Joseph Epstein susţine că „Poetul contemporan este considerat mai curând un profesionist intelectual – un profesionist al poeziei. Ca oricare profesionist adevărat, el este oarecum izolat în interiorul lumii, alcătuită exclusiv din colegii săi profesionişti. Poeţii care s-au format în această atmosferă ocupă poziţii precare atât în lumea universitară, cât şi în lumea de ansamblu în care trăiesc; ei nu sunt întru totul «academics», nici întru totul oameni de artă. Ei publică însă mai cu seamă în reviste patronate de universităţi, circulând necontenit în ţară, vizitând alte colegii şi universităţi, unde îşi recită poeziile şi conduc seminarii”.

Joseph Epstein nu uită de opinia lui Delmore Schwartz care în 1941 în „The Isolation of Modern Poetry” declară că „nu este vorba pur şi simplu de poeţi lipsiţi de un public, întrucât acesta este un efect al caracterului poeziei moderne, nu o cauză a lui”. Profesorul de la Evanston, pe baza acestei remarci, iată, cu mai bine de patruzeci de ani înainte, decide: „poezia contemporană a devenit mai puţin dificilă, iar publicul continuă să lipsească”. Apoi conchide că moartea poeziei s-ar trage de la…romantism, de la… progresele ştiinţei, pentru că ar fi secat „bucuria de viaţă a poeziei”, dar şi din cauza versificaţiei libere, care „ar fi privat poezia de minunăţiile metricii şi rimei”. Sentimentul deprimant al acestei activităţi umane, care era odinioară cea mai înaltă manifestare artistică, a devenit oarecum secundară”. Afirmaţia pare, în intenţie, o scuză pentru poeţi. Parafrazându-i pe W. Whitman şi pe D. Schwartz, J. Epstein contrabalansează: „pentru a exista poeţi mari trebuie să existe şi auditori mari”, deasemenea se invocă un anumit ciclu „bizar” de înflorire şi declin. Comentariul publicistic despre cărţile de poezie ar fi într-o derută şi într-o imposibilitate de a alege cărţile importante.

Amintind de Dante, Shakespeare, Flaubert, Proust sau Poe, Joseph Epstein subliniază interferenţa dintre modalităţile creaţiei romaneşti cu cele ale creaţiei poetice, ca fiind o motivaţie a valorii şi, de ce nu, a celebrităţii operelor literare, epice sau lirice ori dramatice. Comparând poezia actuală cu poezia trecută, el afirmă că „poezia contemporană şi-a impus mari restricţii, ea renunţând în mare parte la ceea ce a făcut întotdeauna: ca literatura să fie o activitate relevantă, ea renunţând la puterea de a spune poveşti, de a relata cum trăiesc şi cum trăiau oamenii, de a se lupta pentru a discerne acele adevăruri cu privire la viaţă, a căror descoperiri constituie justificarea finală a lecturii”. Tot el se referă la cuvintele criticului şi poetului Brad Leithhauser, care spune că „poezia este o formă de artă de tristă statură periferică”.

În opinia lui J. Epstein, „se manifestă sentimentul tăios că s-a în­­­tâmplat ceva rău”, şi că „întreaga activitate a creaţiei poetice pare ameninţată prin faptul că este scoasă din lume, este răcită în sala de clasă şi este propusă în cantităţi ultraexcesive de oameni îndreptăţiţi de diplome, dacă nu de talent sau spirit, să scrie poezii”.

Vorbind despre această înnebunitoare «tragedie» a sensibilităţii a­­me­ricane, se tuşează gros şi violent pe manşeta atât de fragilă a poeziei, eseul încheindu-se astfel: „Astăzi o întrezăreşti din când în când, deşi nu prea des, în eforturile celor mai buni dintre poeţii con­temporani, dar faptul că pretindem că această pasăre delicată se plimbă ca o pasăre pe câmpiile ţării în văzul tuturor, nu o va scoate din ascunziş – nu curând, ci poate niciodată”.

Pentru a nu-i alarma pe cititorii noştri, suntem datori ca, în replică, să comentăm altădată şi opinia unuia dintre cei mai mari poeţi americani, Donald Hall, care semna, în sept. 1989, în revista „Harper ‘s”, articolul „Trăiască Poezia!”.

PRE-TEXTE – în ARCA, NR. 1-2-3 / 2017