Viaţa e un ciclu aproape nesfârşit al schimbării. Diversele faze prin care trecem seamănă izbitor cu tipologia metastazelor canceroase: cu cât sunt mai frumoase şi intrigante ca formă, cu atât sunt mai letale în ceea ce priveşte conţinutul. Cu toate acestea, unele lucruri rămân neschimbate, în esenţa lor. De exemplu, caracterul. Dacă eşti o jigodie, eşti o jigodie. Asta nu ai cum să o schimbi. Poţi fi o jigodie puternică sau una supusă altei jigodii. Dar tu, în cel mai adânc ungher al fiinţei tale, rămâi eminamente o jigodie.
Diferită e raportarea la putere. Iar aici, ca în multe aspecte care ne fac să fim cele mai abjecte maimuţe, suntem obsedaţi de putere. Nu e neapărat omnipotenţa, dar toţi vrem să fim dumnezei ai vieţii noastre, măcar atât. Iar orice experienţă de viaţă, căpătată, în mare parte, ca urmare a tâmpeniilor sau exceselor pe care le-ai făcut, ajunge să-ţi dea, măcar pentru tine însuţi, o aură aproape supraomenească, de semizeu, de cunoscător al adevărului suprem, de păstrător al secretelor creaţiei.
De exemplu, după accidentul electoral repetat şi anul ăsta, o parte dintre cei care au ajuns să conducă oraşul nostru, au ajuns la concluzia că ei nu pot greşi. Niciodată. Şi oricine îi critică, chiar şi constructiv, e grav bolnav de pesedită şi ar trebui eutanasiat, ca un porc comunist şi corupt ce este. Dialogul a fost înlocuit de ciocniri în presă, de comunicate ambigue şi pline de ameninţări, de ambele părţi. Că şi la ceilalţi tre să iasă sânge, din toţi porii. Ieşirile publice înseamnă invective şi multă salivă. Cine strigă cel mai tare, acela are dreptate.
La centru, preşedintele ţării împarte dreptatea absolută pe întregul cuprins al pajiştii politice. Dosariada e în toi, nimeni nu se mai simte sigur pe el, se fac clisme dureroase în amintiri, pentru că orice conversaţie pe care ai avut-o în viaţă are potenţialul de a te face securist, informator sau colaborator. Teroarea ţine poporul unit în jurul măreţului burgmeister. La fel ca şi aici, şi acolo, doar unul are dreptate, doar unul cunoaşte răspunsurile. Şi asta, deoarece, pe o perioadă limitată, are parte de puteri pe care nici nu le-a visat. Şi, odată cu raportarea aiurea la putere, vine şi ideea, seducătoare în minciuna ei, că nu poate greşi.
Oamenii unei singure cărţi, creştinii ortodocşi din România, au luat foarte repede la bord şi părerea că ei au toată dreptatea lumii. Ca urmare, dezlănţuirea foarte ne-creştină a ignoranţei asupra comunităţii gay, pare o cruciadă a binelui, dreptăţii şi luminii. Pentru cei neavizaţi.
Cu ceva timp în urmă, am văzut moartea cu ochii. Mă rog de atunci, în fiecare zi, să nu schimb cumva credinţa dinainte, cea că pot face orice, cu vreuna nouă, conform căreia pot spune orice, deoarece aş fi, brusc, revelatorul minunilor lumii. Doamne fereşte să nu cred, cumva, că am ceva important de transmis lumii, pe care numai eu pot să transmit, că oi fi vreun tranzistor al divinităţii. Că am puteri de înţelegere mai mari, că am mai multă răbdare, că mi-e imposibil să greşesc.
Ca să fiu perfect, ar trebui să mă cheme altfel. Ar trebui să am biroul meu de presă, şi divizia mea de mercenari în imagine, să cred şi eu că sunt Dumnezeu.
