PLEDOARII

Contemplând zădărnicia

 

Câteodată, așa, din senin și nu prea, vin pe mine gânduri din acelea. Acelea, de-i dădeau gust amar în cerul gurii unui personaj din Agârbiceanu. Momente în care nu mai vreau să fiu vesel, nu mai pot fi nici măcar sarcastic, ci doar foarte contemplativ. Momente în care mă uit la viață, la viața mea în primul rând, în cel mai negru și curat adevăr. Atunci când nu mai ai unde fugi, și nici nu mai vrei să o faci, când toate măștile pe care ți le-ai pus ca să te păcălești singur se topesc într-un amalgam amorf și urât mirositor. Momente de care ți-e frică, dar știi că vor veni, cu siguranță. Momente ca acesta.

Ce fac aici? De ce fac ceea ce fac? E alegerea mea, și dacă este, de ce aleg așa? Cât de zadarnică e existența? Trăiesc pentru a plăti facturi, scriu pentru a îndrepta moravuri. Cine mă citește? Cine înțelege? Cui îi pasă? Când nimic nu se schimbă, când totul e nemișcare și nesimțire, ce rost are? Trăiesc într-o comună, cu străzi sparte, cu oameni cărora nu le pasă că sunt mințiți și furați, într-o țară de la marginea civilizației, unde nimic nu se schimbă cu adevărat, unde nici eu nu mă schimb în mai bine, doar mă afund în amăgire și depresie. Nu am nici măcar curajul de a fugi, în vreun fel, doar stau aici, și contemplu dezastrul din mine și din afara mea. Speranța e o curvă, dar e o curvă proastă și lașă, care te lasă cu ochii în soare când ți-e lumea mai dragă. Ce naiba cred că pot schimba, la mine sau aiurea? Cine mă cred, de fapt?

Sunt întrebări grele, le scriu într-o noapte de vineri, când am pierdut și eclipsa, că erau nori, și nu pot da vina pe luna sângerie și nevăzută. Nu pot să mai dau vina pe nimeni, toți suntem vinovați, și niciunul. Oricum, nu contează. Zădărnicia oricărui demers îmi apasă coșul pieptului. Am o pată de rugină pe suflet, și nu se duce cu nimic. O aveți și voi, chiar dacă vine vine weekendul, și punem poze minunate pe Facebook, și citate motivaționale ale altora, majoritatea greșit citați. E un hău în mine, unul adevărat, și îl împart cu voi, atât pentru ca să simțiți gustul realității, cât și ca să nu mai fiu atât de singur în depresia mea.

Încerc să caut motivul. Poate că e orașul ăsta care moare încet și urât, poate e vârsta mea, poate e anul infect pe care îl trec, poate e atmosfera din jurul meu, deloc îmbietoare la sărbătorit. Poate e ceva cu luna asta ascunsă, sau poate că nu mai pot face haz de necaz, cum făceam, poate e oxitocina, sau adrenalina, sau testosteronul, sau cine știe ce mama dracului de cocteil hormonal care a luat-o razna. Poate sunt banii, lipsa lor, stresul, ipocrizia, ticăloșia, poate e prea bine, orice ai fum doare îngrozitor senzația că nu poți face nimic.

Poate e de la prea multă ploaie.

Critic Arad, 29 iulie 2018 9:12