Cu respect la Drapel

tricolor
Distribuie:

 

Am văzut de 1 decembrie mult tricolor și am citit destul despre el. Imaginile sunt mereu emoționante și inspiratoare dar textele, chiar dacă se vor istoric documentate, recurg mai mult la tradiții și iconografie. Voi reda deci cele învățate de mine dintr-un studiu personal mai vechi, pentru că e bine de știut cât mai mult de cum a fost creat și impus țării tricolorul. Susțin însă cu tărie că eseul meu nu vrea cu nici un chip să defăimeze sau să înjosească simbolul cel dintâi al națiunii mele! Steagul a intrat demult în conștiința poporului și a mea, mereu răscumpărat fiind cu preț de sânge peste măsură.

Faptul că roșul, galbenul și albastrul sunt atât de prezente în heraldica teritoriilor românești nu înseamnă nicidecum că ar fi specifice locului sau alese cu deliberare. De fapt, sunt alte două state care au același steag ca noi. Sunt însă culorile primare. Împreună cu negativele lor (secundare), dau spectrul luminii. Prin combinarea lor în variate proporții, se poate obține orice altă culoare sau nuanță. Soarele răsare și apune roșu iar pe cerul albastru al zilei strălucește galben. Nu e de mirare deci că cele trei culori inspiră și, totodată, se pot obține ușor din pigmenții naturali cei mai la îndemână. Așa a fost întotdeauna.

Dintre atâtea inepții care se spun despre strămoșii daci, cea mai plauzibila ar fi aceea că și ei au folosit aceste trei cele mai comune culori în diferite reprezentări. Dar ideea că Mihai Viteazul ar fi avut tricolorul ca steag de luptă nu s-a putut dovedi încă. Este adevărat însă că a semnat unele acte cu cerneală roșie, galbenă și albastră. Doar că explicația este alta decât una simbolic-patriotică. Actele respective erau scrise de călugări care veneau la curte prin codri bântuiți de tâlhari jinduitori după călimările de la brâiele și din desagele lor. De aceea, ei circulau cu cele mai ieftine și ușor de obținut cerneluri – roșie, galbenă și albastră. (Tot pe la 1600, însuși Michelangelo călătorea în secret și doar noaptea ca să-și procure pigmenți scumpi de la călugării din munți.)

Sigur că au existat și în Transilvania și în Principate o mulțime de steaguri și blazoane tricolore, dispuse în fel și chip și în ordini diferite. Steagul adoptat de junii pașoptiști era pe orizontală, așa cum reiese din acuarela lui C. Petrescu. Prima reprezentare pe verticală, similară celei actuale, a apărut însă la răsculații lui Tudor Vladimirescu în 1821, undeva în nordul Moldovei și cu sloganul lor supraimpus parțial în slavonă. Apoi, steagul Revoluției de la 1848 a apărut și la Unirea Principatelor din 1859. Dar Poarta Otomană nu permitea statelor vasale să aibă steag național. Abia in 1864, în urma unei înfățisări la Poartă, principele A.I. Cuza, însoțit de dr. Carol Davila, l-a convins pe Sultan să-i lase să plece cu același steag tricolor cu care veniseră. Prin urmare, primul tricolor oficial al Valahiei a fost consființit în Constituția de la 1866 – adoptat dar nu și arborat. Atunci, Ministru al Instrucției Publice, și chiar Prim Ministru pentru două zile, a fost C. A. Rosetti. Și, cred eu, cu el începuse istoria reală a steagului României. Surprinzător însă, pare că s-a făcut pe considerente bizar ideologice, nu tradiționale.

***
Poet minor gustat de popor și pașoptist proeminent, flamboiantul Constantin A. Rosetti a petrecut o vreme la Paris împreună cu soția sa, Maria. Născută Mary Grant pe insula Guernsey de pe coasta Atlantică, ea era sora consului Angliei la București, activistă politică și autoare. Prin 1844, soțul și soția erau la Paris și, alături de ei, se afla acolo al treilea personaj cu tâlc în istoria tricolorului – pictorul C. D. Rosenthal. Evreu austriac născut la Budapesta cu numele Konstantin (după o sursă) Daniel (după altă sursă) sau amândouă (după a treia sursă), acesta studiase desenul arheologic la Viena.  Apoi a venit să-și facă un renume tocmai la București, unde a obținut în cele din urmă cetățenie valahă și și-a schimbat numele în Constantin Daniel. Făcea portretele damelor de salon dar nu-i prea reușeau. Așa că s-a dus la Paris să se perfecționeze. Mai important, însă, intrase în familia Rosetti, unde se pare că se exersa un menage-a-trois mai mult sau mai puțin intelectual. Cert este din chiar o poezie a soțului că el nu purta o afecțiune deosebită soției sale.

Maria a devenit muza artistului. O picta mereu, cele mai reușite fiind cele două pânze în care englezoaica apare în chip de România Revoluționară și, respectiv, România rupându-și lanțurile pe Câmpia Libertății. Femeie emancipată,  deși a mai făcut și opt copii pe parcurs. Aduse în țară, cele două tablouri alegorice au fost expuse public în mai multe rânduri, câștigând treptat o mare popularitate. (Dacă nu mă înșel, au început să circule și în miniaturi.) Normal, devreme ce eroina apărea în port popular și drapată în steagul tricolor așa cum avea el să fie, pe verticală și cu albastrul la cotor. Se pare însă că steagul dobândise pe calea artei o semnificație mai mult universală decât una specific națională prin efortul comun al celor trei convivi și al cercului lor de mare influență. Drapelul apare ca simbol magic și ca obiect sacerdotal care sfărma lanțuri și transforma ființă.

Intră Arthur Schopenhauer. A fost filosoful german ale cărui teorii și moravuri au fascinat Europa în prima jumătate a sec. XIX și mai târziu. Ideologia lui era oarecum exotică, fiind profund marcata de Budhism și de Hinduism, înțelepciunea cărora, prezicea el, va răsturna curând toată cultura occidentului. Spre sfârșitul vieții, Arthur, fost om de moravuri ușoare, devenise infatuat cu figura lui Vishnu, cel care impreună cu Brahma și Shiva, alcătuiesc triumviratul divin Hindu. În mitologie, Vishnu era zeitatea care se întrupa, cobora pe pământ ca patron al fertilității și al devenirii și care, printre altele, viola femeile din sate întregi, căci era și întruchiparea răului. Până când, castrat fiind de niște săteni sau de frica lor, ar fi devenit un model de abstinență și ascetism, virtuți propovăduite și de bătrânul Arthur al nostru odată cu nirvana. Păi dacă până și tânărul Eminescu a fost influențat profund de neamț, cum să nu fie tobă de doctrinele lui trioul Constantin A. R., Maria R. și Constantin D. R., poeți, eseiști, politicieni, artiști și propagandiști revoluționari?

Aici apare coincidența revelatoare artistic și ideologic: Brahma, Shiva și Vishnu erau simbolizați în culorile Roșu, Galben și Albastru, despre care se credea că au puteri metafizice miraculoase. În Bali se mai țes încă și azi mantii și covoare tricolore pe care turiștii le cumpără cu bani grei și se înfășoară în ele cu speranța deșartă a vindecării lor fizice și sufletești. Atunci cum să nu aibă asemenea puteri un steag național? (Chiar și motivul geometric triunghiular proeminent pe mâneca iei Mariei/România poate fi interpretat ca reprezentativ al treimii indiene mai degrabă decât al tradițiilor decorative autohtone.)

Astfel, sub tutela unui poet român intrat în politică, o eseistă engleză și un artist austriac – amândoi naturalizați – toți inspirați de un proeminent filosof german și toți personalități cu influență, au dat sens nou avântului patriotic și dragostei noastre de țară prin prisma unei credințe hinduse.

***
Salt în anii 1876-77: Pictorul C.D.R., care se apucase de tot felul de aventuri și devenise fugar prin Europa, era mort demult prin tortură, pentru propagandă. Muza Maria R. l-a plâns cu jale și l-a eulogizat cu entuziasm ca pe un mare român. Iar scăpătatul poet C.A. Rosetti, „cel care în tinerețe at fi încălecat de-a-ndărătelea pe sacă” (G. Calinescu), era tot cu funcții majore prin guvern.

Vremuri tulburi. Soarta României se negocia pe față cu Poarta și prin dos cu Rusia. M. Kogălniceanu, Ministru de Externe, negocia prin Europa însă fără succes. Războiul era iminent. Dar țara nu avea steag de luptă căci, deși constituțional, tricolorul nu fusese aprobat de Sultan. Tot Kogălnicenu îl duce la Poartă și pledează elocvent că nu-i un steag dușmănos ci unul pașnic, benign, pesemne că sursa lui ad-hoc de inspirație brahmană. OK, o fi zis Pașa.

Ca urmare, garnizoana militară a Bucureștiului a arborat tricolorul imediat. A fost totodată multiplicat în masă și distribuit unităților militare cu ordin să-l adopte numaidecât. Curând de tot, soldații noștri din avangarda armatei imperiale ruse l-au dus peste Dunăre, la Grivița, la Plevna și la Smârdan, unde au luptat eroic pentru el, sființindu-l cu sângele lor. Nicolae Grigorescu a imortalizat eroismul armatei române în pânze memorabile. Cu steagul cel nou în frunte am câștigat Independența de Semilună. Regele Carol și-a pus apoi stema pe el și restul e istoriografie. Cu ciucuri sau fără, cu o stemă sau alta – sau fără stemă! – este iubitul și onoratul steag național românesc până în ziua de azi. Măcar dacă ne-ar aduce odată vindecarea neamului de care avem atâta nevoie…

În loc de încheiere: Pe când problema steagului național devenise acută, Mihail Eminescu era și ziarist. Deși se afla momentan la Iași, trebuia să fie în temă. Poate chiar i s-a cerut părerea, poate o poezie. Nu știu. Dar știu că în 1876, în toiul dezbaterilor care au angrenat o seamă de personalități ale culturii din Principatele Unite, Luceafărul nostru a scris o poezie cât se poate de tăioasă din care citez:

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Budha-Sakya-Muni,
Nici în viață, nici in moarte,
Nici în stingere ca unii.
……………………………..
Și fiindcă în nimica
Eu nu cred – o, dați-mi pace !
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.

………………………………………………………………………………..

În galerie:

Colaj 1: O ilustrare a treimii Brahma-Shiva-Vishnu cu simbolistica tricoloră și o reprezentare a acelorași într-o tapiserie. De observat gesturile mâinilor și expresivitatea labelor picioarelor, care se regăsesc parțial în picturile lui Rosenthal.

Colaj 2: Alegoriile lui Rosenthal, în care Maria Rosetti apare ca România sfărâmându-și lanțurile pe Câmpia Libertății și, respectiv, România revoluționară. De remarcat motivul geometric triunghiular al iei și ambianța mistică de fond. Raza de lumină din stânga sugerează același triunghi, iar cercul parțial din dreapta, o mandală realizată prin mișcarea de rotire a drapelului aruncat pe umăr. Cu puțină imaginație, s-ar putea constata și figura ușor indianizată a modelului.


Categorie: Opinii
Etichete: alegorii, Michael Iovin, rosu galben si albastru, semnificatie, tricolor
Distribuie:
Articolul anterior
Un vis mișto cu Glad, Pistru și Tipei si alți liberali ca ei
Articolul următor
Cum respectă PNL (și celelalte partide) persoanele cu dizabilități

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

uta-78

LA MULȚI ANI MAI BUNI, UTA!

UTA aniversează azi 78 de ani de când Francisc von Neuman, Baron de Végvár, probabil cel mai nobil om care a populat Aradul în toată istoria sa, ne-a dat un…
prof. gheorghe i tohăneanu

DOMNUL PROFESOR TOHĂNEANU

Mâhnirea mea este determinată de intervenția (lipsită de reverență) a lui MIRCEA MIHĂIEȘ (România literară, nr. 6 din 10 febr. A.c.), care în „contrafort” prezintă Cazul Tohăneanu, ironizând – prin…
virgil florea

Lumea nebunilor

E ușor să scriem acum în 2024 despre o lume total ieșită din circuit pentru că vedem cu ochii noștri ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Și nu putem…