EDUCAȚIE

Despre EDUCAȚIE, MORALITATE și amăgiri falsificate în ÎNVĂȚĂMÂNT

 

Efectele educaționale ale sistemului românesc de învățământ nu sunt cele așteptate de o societate sănătoasă. Există chiar manifestări de automulțumire, ceea ce suprimă orice formulă de a căuta soluții de îmbunătățire a calității educației, principala ecuație de măsurare a procesualității sistemului. Mai mult, atâtea manifestări anormale (antimorale) ale indivizilor în societate sau formați de sistem (corupția, plagiatul, superficialitatea, abuzurile etc.) sunt rezolvate de DNA și nu de decidenții administrativi (directori, rectori, inspectori), cum ar fi firesc. Justiția suplinește incapacitatea decidenților din învățământ de a renunța la ideea de colegialitate, de părtinire, de autoprotecție negativă, de a se implica efectiv în controlul moralității, prevenirea și eradicarea viciilor. Societatea întreagă românească observă declinul calității educației naționale, punând în seama învățământului preuniversitar și universitar confuzia valorilor, creșterea analfabetismului funcțional, fenomene care parazitează nu doar societatea, ci chiar instituția responsabilă cu formarea unor cetățeni educați, morali, corecți și responsabili.

Societatea – puternic politizată administrativ – nu mai oferă modele și nici o îndrumare explicită a tineretului. Generația cea tânără asistă la o luptă politică derulată într-un limbaj trivial, la comportamente jenante, la inserția punitivă a juridicului în înlăturarea fenomenelor de corupție, de furt administrativ și intelectual, de nepotism, favoritism, de abuzuri etc. Preocupați de asemenea interese oculte și antisociale, lăsând în seama procurorilor (și presei) „controlul” abuzurilor administrative, dependenți de grupuri politice, responsabilii direcți cu educația ignoră cele două funcții fundamentale ale școlii (care educă!): fortificarea conștiinței morale și alcătuirea unor personalități culturale, în spiritul civilizației și demnității umane. Curriculum (așa se numește programul școlar de învățare) este „centrat” pe formarea de competenți (în ce?!), ignorând construcția (scuzați termenul!) unor personalități umaniste, morale, corecte și solidare.

Un mare păcat este acela de a observa răul și a nu lua atitudine pentru curmarea lui. Să luăm două exemple: Teste PISA (pentru învățământul preuniversitar) și Raportul integrității universitare (publicat pe site, dar repede uitat).
Testele PISA sunt evaluări standardizate și vizează identificarea comparativă a abilităților de citire, scriere și știință, la tinerii de 15 ani, din circa 70 de sisteme naționale de învățământ. De vreo 8 ediții, în clasamentul publicat, la cele trei categorii de abilități, elevii din țara noastră se situează pe ultimele locuri, („loc rușinos”), acolo lângă Mali, Peru, Albania. După atâtea testări și erori ale școlii (justificate cu inocență de chiar ministrul responsabil cu educație), NU s-a promovat un program de îmbunătățire a situării României în clasamentul comparativ pe țări (cel mult se critică modului de testare ori conținutul itemilor!). Sunt țări, care și-au schimbat întreaga arhitectură a sistemului de educație, prin programe de redresare a educației naționale în vederea realizării unor performanțe comparative relevante. Da, putem critica (sau putem lăuda ceea ce vedem doar în ograda noastră), dar nu putem amâna sine die, riscând calitatea educației unei generații (fiecare copil e o generație!).

Se impune o nouă ordine și o altă organizare a sistemului de învățământ preuniversitar și, evident, a sistemului de educație națională. Chestiunea cea mai gravă este că perpetuarea neajunsurilor, degradarea educației și cancerizarea progresivă a societății care nu mai educă și nu se mai hrănește cu valori sunt evidente, fără a exista nici intenția și nici voința politică de schimbare. Modelele sociale sunt din ce în ce mai rare. Avem nevoie de renunțarea la un program școlar încărcat, la programe școlare stufoase, la profesori superficiali și cu comportament funcționăresc, la promovări intervenționiste și la politizare de funcții, la întreținerea unor falsuri procentuale și a unor cuantificări artificiale, precum și la renunțarea la discipline didactice inutile și introducerea unui învățământ teoretizat; avem nevoie de promovarea dezvoltării civice a personalității elevilor și la declinarea învățării în favoarea educației.

Corelând Raportul integrității universitare din România cu clasamentul Shanghai al universităților din lume, constatăm exact aceeași nepăsare din partea instituțiilor de învățământ superior din țara noastră. Atribuțiile Universităților de gestionare a calității în „formarea elitelor intelectuale” au devenit strategii de supraviețuire a autonomiei universitare. Nu există nici o autoritate în purificarea mediilor universitare de plagiate și plagiatori, de corupția în relațiile cu studenții, nici în sistemul colegial de promovare, în mituirea examenelor și în amăgirea cu diplomelor universitare (devenite tipizate semnate și ștampilate). Revenind la clasamentul internațional al universităților (Shanghai, la care se raportează toate universității responsabile din lume), nici o universitate din țara noastră nu figurează între primele 800. După o asemenea diagnoză, toate universitățile ar trebui să fie motivate de un orgoliu, râvnind la calitate, la autoritate și responsabilitate, dar mai ales la un loc onorabil în ierarhia universitară. Doar marile și tradiționalele universități din București, Cluj, Iași și-au alcătuit programe speciale de îmbunătățire a locului lor în acest clasament. Restul… privesc nepăsător și chiorâș spre partea de jos a clasamentului.

Raportul normalității universitare din România s-a axat pe monitorizarea integrității și a bune guvernări, dar constată, față de anii precedenți, creșterea corupției, vicierea echității și abuzul de autoritate, toate sub democratica etichetă a „autonomiei universitare”. Avem, de pildă, peste 70 de mii doctori în științe, dar n-avem cercetare; sunt semnalate cazuri grave de plagiat, copieri, fraude academice, încălcări ale meritocrației, de învățământ mimat, „capturări” financiare etc. semn că în universități nu există un control al corupției și al prevenirii abuzurilor. Mai mult, faptele de corupție dovedite se pierd în confuzia justificărilor și comentariilor, iar școlile doctorale continuă să gireze coordonatori cu competență îndoielnică și să „fabrice” doctori în științe care, chiar dacă nu au similitudini textuale în tezele lor de doctorat, n-au idei originale sau propun lucrări descriptive etc. (deocamdată plagiatul e identificat doar la nivel de text, deși este obligatoriu să fie „căutat” și la nivel de idei ș.a.). Raportul normalității universitare prezintă un clasament, sugerează măsuri, inclusiv aceea de desființare a ARACIS, organizație independentă (?) dovedindu-și incapacitatea – prin „vizite” experte – de îndreptare a superficialității și de asigurare explicită a calității sau de îmbunătățire reală a funcționării programelor de studii și universităților.

Concluzia articolului ar fi ca fiecare școală, liceu, universitate și fiecare (re)decident administrativ (școlar, liceal, universitar) să-și asume/ rezolve problemele care împiedică manifestarea normalității și să-și construiască o cultură organizațională bazată pe calitatea reală și pe demnitatea celor care își alcătuiesc cărțile de vizită cu antetul acestora. În același timp, generațiile de tineri din învățământul preuniversitar au dreptul la o dezvoltare intelectuală, civică, personală și la o procesualitate a acestora, astfel încât să dea satisfacții unei societăți care investește suficient în devenirea lor.

 

Anton Ilica, 10 decembrie 2019 10:46