Calitatea educației publice se observă în comportament și se manifestă prin limbaj. Expresia verbală constituie un element de caracterizare a individului. Cum vorbești așa ești, iar limbajul ește al doilea element (după ținută) care individualizează individul. Nu mă voi referi, în considerațiile de mai jos, la limbajul josnic, barbar, facil al unora și nici la exprimările neîntreținute de vreo gramatică și nici măcar la limbajul nedemn al unor persoane publice, presărat cu cuvintele mincinos, corupt, abject, mizerabil adresate preopinentului politic. Am în vedere altceva. Iar acest „altceva”, vă rog să-l traduceți în lipsa de atitudine a celor crescuți cu „Îndreptarul ortografic, ortoepic… și morfo-sintactic” (lingviști, profesori de limba românească, intelectuali umaniști), care știu că limba este un element de identitate și prin urmare expresia ei de bază este corectitudinea.
S-a creat deja formule de exprimare publică în care propoziția/fraza este „invadată” de cuvinte străine, cu rost sau fără, care înseamnă barbarisme. Acum nici nu am în vedere cuvintele acceptate în sistemul de educație, cum ar fi curriculum, management, brainstorming, syllabus etc., având un puternic impact educativ. Îmi voi spune punctul de vedere despre un exemplu, vechi dilemativ, dintr-o publicație săptămânală, în care aflăm că intervievatul este G. D. „managing director al Interact, companie de trening și consultanță… absolventă a programului Executiv master in Caoching and Consulting for Change de la INSEAD”. Înzorzonarea cu asemenea decoruri (profesionale!) poate impresiona (pe cine?), dar răspunsul la întrebarea „Ce se întâmplă în mod concret prin caoching/ training?” oferă „calitatea” discursului public și instituțional promovat de publicația respectivă. Iată-l: „Training-ul poate ajuta, însă în mod limitat. Un training … poate crea un tipping point. Caoching-ul poate ajuta mai mult etc. Caoching-ul nu știu dacă este o modă, a fi caoch este o modă!”. Punerea articolelor hotărâte și nehotărâte, specifice limbii române, pe lângă cuvinte neadaptate acesteia, duce la configurarea unor înfățișări ce seamănă cu „o imbecilitate”, după exprimarea scriitorului italian Umberto Eco. Ca să nu mai vorbim de așa numitele discursuri ale parlamentarilor, înzorzonate cu greșeli de exprimare și de acord gramaticale, sărace în idei și eleganță, dar pline de ură și invective (comparați-le, de pildă, cu discursurile din Parlament ale lui Kogălniceanu, Maiorescu, Odobescu).
Sunt și altele de spus. De pildă, am inventariat combinațiile de limbaj ale cuvântului „smart”: smartphone, smartwatch, SmartEmotions, Smartstyle, smart clothing, Pet Smart, clopote inteligente, textile inteligente, Banking smart, Smart aerosol, Smart schoping, inteligență emoțională ș.a.m.d. Toate cele devin ”smart” (inteligent, descurcăreț), numai omul își îndepărtează mintea de acest cuvânt. Din păcate, asemenea aberații lexicale și combinații lingvistice au devenit uzuale chiar și în medii intelectuale și în instituții universitare. Există un scăzut interes public și școlar pentru corectitudinea limbajului oral și scris (vezi și comunicarea prin faceboock, twittwer) pentru limba maternă românească, zonă de responsabilitate pentru Ministerul Culturii și Identității Naționale (s.n.) și al Ministerului Educației, cu întreaga cohortă de intelectuali ce roiesc în jurul acestora.
Școala, universitatea, presa scrisă și audio-vizuală ar trebui să contribuie la educația publică, la promovarea unui limbaj corect, la păstrarea identității naționale prin sancționarea unor aberații care afectează corectitudinea limbii naționale. De ce n-o fac, mă întrebați? Pentru că rinocerizarea limbii române nu mai are nici un gardian care s-o protejeze de „invazia imbecilizării”.