Despre lingăi și lichele – chestii de vocație

Tudor Arghezi a avut, la un moment dat, extraordinara iniţiativă de a face diferenţierea între lingăi şi lichele, într-unul din genialele sale pamflete. Nu e cazul să comentez proza lui Arghezi. Nu mi-aş putea permite. Tot ceea ce vreau să spun este că marele om de litere rămâne extrem de prezent.

În realitatea românească actuală, cu greu mai poţi face diferenţa între lingăi şi lichele. Se pare că aceste noţiuni nu mai exprimă exact anume persoane şi atitudini. Lingăul actual are şi câteva caracteristici proprii lichelelor. Iar o lichea adevărată devine aproape imposibil de găsit.

În general, lingăul devine lichea pe măsură ce rezultatele mişcărilor limbii devin vizibile. Avansarea lingăului într-o ierarhie determină transformarea sa în lichea. Dar licheaua politică se manifestă în continuare ca un lingău faţă de superiorii săi. Sau faţă de cei care-i impun respect. În cazul acesta, respect înseamnă frică.

Ce mi se pare de-a dreptul hazliu (nu e extraordinar de sănătos să râzi de oameni, dar asta e, mie îmi place), sunt lingăii recunoscuţi, care se aruncă să-i facă pe alţii lingăi. Aproape fără excepţie, cei arătaţi cu degetul sunt lingăi mai mici, sau chiar găinari care vor să devină lingăi, dar le lipseşte talentul.

Am crezut că metehnele astea (unii le-ar spune de tranziţie, dar nu e aşa, e atât de târziu pentru un text de genul ăsta) vor fi estompate de noua ordine politică şi socială promisă de cei care ne guvernează. Dar ceea ce văd contrazice, ca de obicei, aşteptările mele. E o invazie de lingăi şi lichele, o invazie necontrolată. Aş putea spune că e un puroi de amatori. Ne-am obişnuit, în ultimii ani, cu lingăi profesionişti, cu lichele de carieră, destul de greu de detectat, la prima vedere. Cei de acum nu au har. Pur şi simplu simţi duhoarea de lingău, oricâte parfumuri şi-ar pune pe ei.

Am avut ocazia, rară dealtfel, de a întâlni, de curând, un individ care prezintă toate caracteristicile unei lichele autentice. Omul în cauză este un vestit traseist politic, vestit mai ales, şi numai, pentru felul în care a plecat din fiecare formaţiune politică pe unde a fost. În afară de un uimitor tupeu, asezonat cu agramatisme care l-ar face pe orice profesor de limba română să se sinucidă, omul nostru e şi o apariţie care te pune serios pe gânduri. Aş râde în hohote, dacă n-aş plânge în mine, şi dacă ar fi un caz singular.

A-ţi călca pe principii era considerat, în vechime, un act josnic, asimilat trădării. Iar a te lăsa călcat în picioare, pentru ca mai apoi să poţi călca pe alţii în picioare, era un lucru de neimaginat. Erai scos din comunitate. Pentru totdeauna. Vremurile acestea, cu modernismul lor discutabil, fac ca scuipatul să devină extrem de valoros din punct de vedere social. Iar licheismul să devină o meserie.

Lingăul şi licheaua sunt prezenţe cotidiene. Ar trebui să ne obişnuim cu asta. Şi nimic nu poate să împiedice o limbă meşteşugită. Noi, cei care ne folosim secreţiile pentru cu totul alte lucruri, nu avem cum să înţelegem ce înseamnă, într-adevăr, să ai vocaţie.