PLEDOARII

Despre procurori și lupta lor pentru un statut PRIVILEGIAT

 

Deși promisesem într-un material anterior că voi reveni asupra statutului procurorilor din România, am considerat că  afirmațiile mele ar putea inflama niște spirite și am renunțat. Ultima intervenție a ministrului Tudorel Toader prin care se declanșează procedura de revocare a Procurorului General Augustin Lazăr  m-a determinat să mă răzgândesc așa că, în cele ce urmează, voi aborda acest domeniu.

În ultimele zile asistăm la o dezbatere sterilă și absolut paranoică în legătură cu o anume fițuică din dosarul de candidatură al lui Augustin Lazăr. Ca obsevator măcar, nu pot să nu mă întreb cu stupoare și profundă dezamăgire dacă, 1) Domnul Președinte Iohanis, căruia i s-au clasat 9 dosare penale la Parchetul de pe lângă  Curtea de Apel Alba, chiar nu știa că  Augustin Lazăr, candidatul la funcția de Procuror General era șeful acestei unități de procuratură?! Dacă cumva uitase,  nu putea afla acest lucru din dosarul candidatului? 2) Era nevoie ca o asemenea clasare să fie introdusă în dosar pentru a-i reaminti? 3) De când un dosar de candidatură  la o anumită funcție, fie ea și de Procuror General este secret? 4) Dacă un candidat la o asemenea funcție nu are alte „lucrări relevante” decât niște rezoluții de clasare, atunci acesta nu merită nici funcția de procuror – șef la o unitate de parchet de la cel mai mic nivel’, darămite funcția de Procuror General al României! Prin lucrări relevante se pot număra  cărți publicate, sau măcar articole în reviste de drept, și alte asemenea.

Întăresc precizarea  că aceste afirmații  sunt concluzii  confirmate în cei 38 de ani de carieră de ofițer de penitenciare, din care 16 ani inspector în fosta Direcție Generală  a Penitenciarelor, în domeniul aplicării regimului de deținere, și ultimii 13 ani în calitate de Comandant al Penitenciarului de Maximă Siguranță Arad. După pensionare am continuat să urmăresc cu interes evoluțiile apărute în sistemul judiciar, inclusiv  toate aceste convulsii legislative și instituționale provocate în ultimii 10 ani, începând cu al doilea mandat al lui Traian Băsescu.

Câteva considerații istorice

Este binecunoscut faptul că după instaurarea dictaturii comuniste, procurorii, alături  de Securitate, s-au situat  în avanpostul luptei împotriva „dușmanilor poporului”, începând cu elita partidelor istorice care au condus România în perioada interbelică,  inclusiv făuritorii României Mari, continuând cu intelectuali, reprezentanți ai bisericilor și terminând cu miile de țărani care s-au opus colectivizării. Zeci de mii de persoane au fost aruncate în închisori și lagăre de muncă unde au fost supuși unui regim de teroare, infometare și în final eliminate fizic.

După 1964, anul amnistierii deținutilor politic, câți mai rămăseseră în viață, aceiași procurori au aplicat politica penală  a statului comunist căreia i-au căzut victimă  zeci de mii de femei care și-au provocat avort, personal medical, cetățeni care au încercat să treacă fraudulos frontiera, țărani care îndrăzneau să adune resturi în urma combinelor sau care furau câte ceva din avutul statului, și alții asemenea.

După revoluția din Decembrie 1989 s-a încercat  să se modifice statutul procurorilor în raport cu noile realități instalate în societatea româneasca și s-a luat modelul țărilor cu o democrație consolidată. Din start, fără nicio șansă. Noua putere, neocomunistă,  avea nevoie de procurori pentru a instrumenta așa-zisele dosare ale Revoluției, nici până azi finalizate. În consecință, se poate afirma că  procurorii și-au conservat în totalitate statutul privilegiat din perioada comunistă, ba mai mult, după anul 2009, au reușit în bună măsură să-și subordoneze o parte din judecători, care au confirmat pe bandă rulantă rechizitorii întocmite  unor persoane dovedite azi nevinovate. Este cunoscut astăzi faptul că în această acțiune unii procurori, îndeosebi cei din D.N.A  au lucrat în strânsă legătură cu o parte a serviciilor secrete, pe baza unor protocoale cel puțin suspecte, dacă nu nelegale.

Deși încă din 1991, Constituția României a reglementat distinct statutul procurorilor și al Ministerului Public, introducând  principiile  „controlului ierarhic” și „sub autoritatea ministrului justiției”, realitatea nu s-a modificat cu nimic. Constituția din 1991 stabilea componența Consiliului Superior al Magistraturii numai din judecători și stabilea că „promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de CSM (art.124)”.

Constituția din 2003, în vigoare si astăzi, consolidează rolul CSM căruia i se subordonează și procurorii. În 2004 sunt adoptate celebrele legi ale justiției, legi care confirmă rolul CSM în promovarea judecătorilor și procurorilor, și atribuie numirea șefilor parchetelor la nivel național, cum era de altfel și normal, Consiliului Superior al Magistraturii. La numai 1 an de la adoptarea acestor legi, atenție! –   cu acordul instituțiilor europene, a intervenit Monica Macovei și prin prima OUG a noului Guvern de la acea vreme, modifică aceste legi, introducând în ecuația numirii Procurorilor – șef  la ICCJ, DNA și DIICOT, pe proaspătul președinte al României,Traian Băsescu. Aceasta a fost portița  prin care politica s-a amestecat grosolan în justiție și s-a ajuns ca aceste funcții să facă obiectul unor înțelegeri oculte înte Președinte și Primul Ministru, așa cum a fost cazul  în 2014 între Ponta și Băsescu.

Revocarea Codruței Kovesi, intervenită ( în opinia mea) cu mare întârziere, urmare a unei explozii de informații legate de abuzuri  și încălcări ale legii, este un început în direcția revenirii la normalitate. Situația este departe de a fi rezolvată, iar șansele de reușită sunt extrem de reduse. Avem acum o complicitate între componente ale organelor de urmărire penală ale poliției, parchete și servicii de informații, sprijinite,culmea!, de reprezentanți ai instituțiilor europene și ambasadori ai acestor țări și care cunosc foarte bine cum funcționează aceste lucruri în țările lor.

Legat de acest aspect, aș aminti că România este singura țară din Uniunea Europeană în care măsura arestării preventive se execută în aresturile poliției și nu în închisori preventive din subordinea Ministerului Justiției. Încă din 1929, Legea pentru organizarea penitenciarelor și  institutele de prevențiune, adoptată de Parlamentul României sub Președintia Ilustrului arădean Ștefan Cicio Pop, prevedea ca în fiecare reședință de județ  să funcționeze  un penitenciar pentru deținuții preventiv. Începând cu anul 1948, regimul comunist a  transferat toate închisorile la Ministerul de Interne și a dispărut  astfel sintagma de „închisori preventive”. În locul acestora, la subsolul fiecărui  sediu de poliție mai important, au fost amenajate așa-zise aresturi preventive. În prezent în aceste beciuri zac peste 10.000 de arestați preventiv care, pe lângă condițiile inumane de viață, sunt privați, în multe cazuri de cele mai elementare drepturi procesuale. Deși existența acestor locuri de deținere încalcă unul din principiile fundamentale ale dreptului procesual penal, potrivit căruia organul care efectuează cercetarea penală nu are drept de custodie asupra celui cercetat, nimeni, dar absolut nimeni nu se sinchisește de această cumplită realitate, tipică unei veritabile dictaturi. Este de neînțeles cum, instituții europene cu atribuții în domeniul drepturilor omului (Comitetul pentru prevenirea torturii, a tratamentelor inumane si degradante, Comisia pentru drepturile omului), ONG-uri  cu tradiție în domeniu ( gen APADOR-CH, Amnesty International) sau asociațiile de magistrați și avocați  nu au reacționat vis-a-vis de nenumăratele abuzuri semnalate  de către locatarii acestor beciuri. În toate țările europene, inclusiv cele fost comuniste, deținerea în aresturi ale poliției nu depășește 5 zile. În Franța se permit numai 24 ore (garde de jour), în Anglia 72 ore (3 zile), în Ungaria 5 zile.

Amintesc faptul că, încă din decembrie 1990, am luat contact cu aceasta realitate în Franța. Ulterior am încercat să recuperez fosta închisoare preventivă din actualul Palat al Justiției, și asta în pofida opoziției conducerii Tribunalului Arad, dar autoritățile din acele timpuri nu au permis acest lucru. Mi se reproșa, la acea vreme, faptul că doresc 3 penitenciare în Arad (noul penitenciar era atunci  în faza de proiectare și autorizare).

Tabloul final privind statutul procurorilor a rămas neschimbat. Eforturile  Curții Constituționale și ale ministrului Tudorel Toader  au fost zădărnicite de coaliția aflată la putere și de Parlament. Prin Decizia nr.45 din 30.06.2018, Curtea Constituțională repune în drepturi Constituția care în Art.125 (alin 2) coroborat cu art. 134 (alin1), stabilește că promovarea judecătorilor se realizează numai de către CSM. Din moment ce procurorii sunt puși sub aceeași cupolă cu judecătorii, este evident că promovarea acestora se face de aceeași Curte Constituțională. În pofida acestei evidențe,Parlamentul, prin modificările aduse legii nr.304/2004, reduc rolul CSM și-l transformă din decizional în consultativ.

Sub pretextul păstrării unui rol pentru Președintele României se dă posibilitate politicului ca, prin Ministrul Justiției, să cotroleze numirea șefilor parchetelor naționale. Președintele păstrează rolul de numire dar poate refuza, o singura dată, motivat. Deja ministrul a anunțat că, dacă președintele va refuza numirea propusă recent petru șefia DNA, va repeta  propunerea. În acest caz avizul negativ al CSM nu are nicio valoare. Și, când te gândești că, forma inițială a legii respecta Costituția și atribuia  competența de numire în funcții de conducere a tuturor judecătorilor și procurorilor, inclusiv la nivel național, Consiliului Superior al Magistraturii, considerat garantul independenței justiției.

Dacă tot am ajuns  la „independență”, este de neînțeles  insistența unora de a clama Independența procurorilor. Cum putem vorbi despre independență în cazul unora care se „subordonează ierarhic” Sau,  cum putem nega rolul ministrului justiției  sub „autoritatea” căruia își desfășoară activitatea procurorii. Se uită sau mai precis se ignoră cu rea credintță faptul că orice act emis de către procurorul de caz este avizat de șeful său ierarhic. Orice plângere împotriva unui act emis de procuror se soluționează de către șeful  unității de procuratură și apoi de către instanța  de judecată. Despre ce vorbim!?… S-a ajuns până acolo încât DNA  se amesteca în dosarele privind liberarea condiționată a unor persoane, pe motiv că fuseseră anchetați de  aceștia, deși Codul de Procedură prevede în aceste cazuri competența parchetelor de pe lângă judecătorii. DNA fiind o unitate centrală,vezi – doamne, poate înlocui procurorul de la judecătorie. Deci avem un exemplu tipic de așa-zisă subordonare ierarhică.

Concluzia care se impune  în această situație, aparent insolubilă este una singură. Până la revizuirea Constituției, Președintele nu are niciun rol în promovarea și numirea în funcții de conducere a unor judecători și procurori. Singura instituție care are această atribuție, potrivit Constituției este Consiliul Superior al Magistraturii. Dacă  România va devei Republică Prezidențială, așa cum sunt Franța și SUA, unde Președintele este și Șeful Guvernului, atunci putem accepta ca Președintele să numească șefii Parchetelor naționale sau ce șefi vrea el. Până atunci, însă, să ajutăm CSM-ul  să-și îndeplinească rolul atribuit de Constituție.

 

Marin Bucur, 1 noiembrie 2018 1:43