PLEDOARII

Despre SPIRIT și DEMNITATEA IZOLĂRII în VREMEA CORONAVIRUSULUI

 

 

Locuiesc într-un apartament de bloc cu trei camere. De la pultul de unde scriu, dacă privesc înainte, pot vedea frumoasa reproducere a unei picturi celebre: „Călător pe marea norilor”, de Caspar David Friedrich. Un bărbat în redingotă, cu chipul întors raportat la privitor, contemplă de pe un pisc o pâclă care pare să se perpetueze la nesfârșit. Când îl admir, am exact această senzație, a spațiului liber, nemărginit – acesta fiind de altfel scopul comandării și poziționării tabloului. Poate părea ceva artificios, dar dacă stăm să reflectăm mai bine orice operă umană materială este astfel.
Omul se poate simți prizonier aflat fiind în mijlocul celei mai pure naturi, a celui mai admirabil peisaj, iar cu adevărat liber în cea mai sordidă carceră, în cel mai întunecat oubliette.
Veritabila măreție a omului stă tot în elevarea spiritului său, în acea latură imaterială sau mai exact spus incorporală.

Trăim vremuri în care, cel puțin, avem ocazia să reflectăm mai adânc asupra condiției umane, asupra sensului existenței noastre, să ne concentrăm/dedicăm și asupra spiritualității, în ciuda materialismului feroce al zilelor noastre.

Aceasta NU pentru că va veni sfârșitul lumii, așa cum anumite voci inconștiente și ignorante încep deja a perora. Spre reamintire (deoarece avem o tendință de a uita/ignora istoria), „Moartea Neagră”, cum a fost numită îngrozitoarea pandemie izbucnită în perioada Evului Mediu (mai exact în sec. al XIV-lea), izbucnită tot în Asia, a ucis între o treime și jumătate din populația Europei. Iar după acest flagel a venit o nouă epocă pe care am numit-o „Renașterea”.

Nu afirm în niciun caz să ne abandonăm total de această lume materială și luând poziția „lotus” să reflectăm într-un fel de „adormire” asupra nemuririi sufletului – indiferent ce ar crede fiecare, sufletul este oricum indestructibil, nemuritor, etern. Trebuie să ne continuăm activitatea, chiar dacă mai restrâns, mai adaptat, deoarece așa cum ne-a fost transmis: „Munca este o lege a naturii, căci ea este o necesitate”. De asemenea, munca: „Este o ispășire și în același timp un mijloc de a-ți perfecționa inteligența. Fără muncă omul ar fi rămas într-o stare de inteligență infantilă (…).” Ofer un exemplu personal pentru o mai bună înțelegere. Deunăzi am fost contactat de către un coordonator al Revistei Române de Drept Privat pentru a colabora cu un articol juridic. Se dorește ca revista să apară undeva prin august-septembrie. Am răspuns fără ezitare în mod afirmativ, chiar am început deja să caut materialul bibliografic necesar și să schițez o anumită structură a textului. Este esențialmente irelevant că această revistă (în contextul unei escaladări a pandemiei) poate nu va mai apărea și astfel articolul subsemnatului nu va mai ajunge să fie citit. Eu tot îl voi scrie, tot voi depune munca, efortul intelectual  pentru a-l crea.

Iată-ne ajunși și la partea aparent mai dificilă a materialului – moartea și teama față de aceasta. O afirm cu toată responsabilitatea și echilibrul că în starea actuală a lucrurilor, riscul pierderii vieții (din cauze numite în limbaj comun nenaturale) este substanțial mai mare față de situația în care această pandemie nu ar fi izbucnit. Doar o dezvoltare spirituală/spiritualistă corepunzătoare te va putea ridica deasupra temerilor, fricilor și angoaselor morții. A fi și a rămâne demn în fața morții este (oricât de paradoxal ar suna) cea mai importantă încercare a vieții.

Milenii de îndoctrinări, născociri, ignoranță și bigotism au transformat moartea într-o tragedie, într-un coșmar, într-un terifiant colectiv. Vedem în media cum varii psihologi sau alți specialiști sunt chemați să explice comportamente ale semenilor noștri derulate pe parcursul acestei epidemii (e.g. cel care a fost în Israel cu amanta și a mintiț apoi din ce țară s-a întors, cel care a fugit din spital, cel care cunoscând că este infectat a venit din Spania cu o cursă aeriană). Nimeni nu a afirmat-o până acum, dar în realitate cauza tuturor acestor conduite este teama în fața morții, aidoma un spirit simplu, rudimentar, ignorant al acestor persoane. Oameni care nu au făcut nimic să progreseze spiritual, să-și desăvârșească latura imaterială, incorporală.

De când am descoperit spiritismul, ca doctrină filosofică pur creștină (prin intermediul lucrării Cartea Spiritelor, de Allan Kardec) toate aceste temeri, frici, angoase m-au părăsit. Cum am mai afirmat-o recent, nicio altă carte nu ne-a furnizat atâtea răspunsuri și nu ne-a oferit atâta speranță consolatoare. Nicio altă scriere nu ni L-a relevat mai profund pe Dumnezeu și nu ne-a apropiat mai mult de El. Nicio altă lectură nu ne-a făcut mai demni în fața morții și în același timp nu a dat un sens mai înalt existenței noastre.

În acest context, putem vorbi cu detașare, fără niciun tragism, regret sau patetism despre posibilitatea reală de a deceda, în ipoteza în care vom contracta acest virus. Îndeosebi celor apropiați le spun să nu sufere, să nu se necăjească. Totul va fi bine. Singura rugăminte adresată a fost și este să înscrie pe monumentul funerar acea deviză pe care ne-am întipărit-o în suflet, pentru totdeauna: „A te naște, a muri, a renaște din nou și a progresa fără încetare, aceasta este Legea”.

Închei cu două întrebări care ne-au măcinat și pe noi înainte, întrebări cărora Cartea Spiritelor le-a oferit răspunsul, eliberându-ne astfel:

  1. Sunt afectate Spiritele de durerile neconsolate pe care noi, ca supravieţuitori, le încercăm?

„Spiritul este sensibil la amintirea şi la regretele celor pe care i-a iubit, dar o durere nesfârşită şi neconsolată îl afectează în mod penibil, deoarece vede în această durere excesivă o lipsă de credinţă în viitor şi de încredere în Dumnezeu şi, în consecinţă, un obstacol pentru avansare şi, poate, pentru reîntâlnire”.

Iar Allan Kardec explică mai departe: „Spiritul fiind mai fericit decât pe pământ, a regreta viaţa lui trecută înseamnă a regreta fericirea lui prezentă. Doi prieteni sunt făcuţi prizonieri şi închişi în aceeaşi carceră; pentru ambii trebuie să sosească o zi a libertăţii, dar unul o obţine mai repede. Ar fi oare de înţeles supărarea celui rămas închis pentru faptul că prietenul său a fost eliberat înaintea sa? Nu ar fi mai mult egoism decât afecţiune din partea sa dorinţa de a-şi împărţi captivitatea şi suferinţele o perioadă de timp tot atât de lungă? Aceeaşi situaţie cu două fiinţe ce se iubesc pe pământ; cel ce pleacă primul este primul eliberat şi trebuie să-l felicităm pentru aceasta, aşteptând cu răbdare momentul când vom pleca şi noi înşine.”

  1. Cel care a început mari lucrări într-un scop înalt, şi care se vede întrerupt de către moarte, regretă, în cealaltă lume, că le-a lăsat neterminate?

„Nu, căci vede că alţii sunt destinaţi să le termine. Din contră, el îşi dă silinţa să influenţeze alte Spirite omeneşti să le continue. Scopul său, pe pământ, era binele umanităţii; scopul în lumea Spiritelor este acelaşi”.

 

Bogdan Ionescu, 20 martie 2020 6:20

caspar-david-friederich