De prea multă vreme se abordează subiectul învățământului din România în defavoarea învățământului. De fiecare dată se punctează și se insistă pe aspectele negative și pe nereușitele sau blocajele sistemului. Se vorbește la general și prin asimilare despre dascăli, despre elevi, despre examene. De la ministrul responsabil la inspector școlar și director de școală, nemulțumirea se reduce la fondurile lipsă. Este o certitudine lipsa fondurilor. O știu cadrele, o știu părinții și o resimt elevii. Având această certitudine , logic ar fi să (ne) întrebăm: Dacă ar fi suficiente fonduri, ce s-ar face concret?… Evident, această întrebare rămâne etern lipsită de un destinatar concret, frizând retorica. Mai grav, învățământul se politizează în defavoarea învățământului. Este subiect de muls în campanii electorale, este oportunitate pentru unii să ajungă directori sau inspectori școlari. Totuși, prefer o altă abordare. Insist să cred că abordarea noastră , a societății, a presei, e greșită. Insist că trebuie căutate în cotloanele sistemului numai aspectele pozitive. Sunt cadre didactice dedicate muncii lor. Cu rezultate vizibile în generații. Sunt elevi conștienți de importanța și rolul școlii în dezvoltarea lor. Sunt părinți care își fac prioritate din educarea copilului acasă și susținută de școală. Ar trebui să fie singurele elemente care să conteze cu adevărat în evaluarea sistemului. Da, sunt lacune și deficiențe. Da, trebuie să fie dezbătute pentru că altfel se perpetuează și nu se îmbunătățește sau nu se schimbă nimic. Dar nu, nu trebuie abordate în exces ca și cum nimic altceva nu contează. Insistând negativ nu se reușește nimic altceva decât să inducă o stare de suprasaturare distructivă. Degenerează spre dezinteres atitudinea dascălilor care se plafonează. Se obturează apetitul elevilor pentru școală. Problemele de fond rămân și cangrenează sistemul în continuare, redefinesc noțiunea de vocație didactico-pedagocică și stigmatizează noile generații.
La modul ideal, abordarea trebuie să se facă pozitiv. Să se discute despre școlile manageriate bine, despre dascălii iubiți de elevi, despre elevii care învață din plăcere, despre olimpici, despre copiii talentați, despre activitățile gândite de dascăli împreună cu și pentru elevi, despre ministrul care premiază un cadru didactic care are elevi olimpici în loc să-l bombardeze cu situații și raportări statistice, despre inspectori școlari care iau decizii împreună cu directorii de școală și nu cu partidul care l-a numit etc. Dacă privim sistemul prin latura lui umană ar trebui să aplicăm aceleași rigori psihologice. Niciodată un individ ( în cazul nostru sistemul de învățământ și, la rigoare, cadrul didactic și/sau elevul) nu va performa dacă nu este, măcar din când în când, recompensat. Recompensa nu trebuie să fie una pragmatică. Aprecierea , exemplul pozitiv, camapaniile de promovare a școlilor , motivează. Cu siguranță se va regenera pe undeva celula competitivității. Fiecare școală, fiecare dascăl, fiecare elev își va dori să fie el exemplul pozitiv. Nimeni nu-și va dori să se vorbească despre el în procentul statistic al nepromovabilității și al eșecului. Nimeni nu-și va dori să se piardă într-o masă, într-o generație după cum nimeni nu-și dorește să trăiască într-o societate fără șansa la educație.
Poate nu sunt suficiente argumentele, intențiile și nici demersurile noastre. Nici pârghiile pe care le avem la îndemână. Vreau totuși să cred că putem deschide o ușă. „Școala văzută altfel” mi-aș dori să fie o campanie, un mod de a educa percepții, o șansă la schimbare. Orice sugestie de la părinți, dascăli și elevi nu poate decât să ne bucure. Am certitudinea că nu sistemul schimbă oamenii ci oamenii schimbă sistemul.
(Dacă aveți o sugestie sau recomandare, vă invităm să o transmiteți pe adresa de mail a redacției – contact@criticarad.ro)
Foto: mariettaandbeyond.com
