CULTURĂ

[FILM] Not breaking the Point

 

Fiecare generație are filmul ei fanion, un imn de emancipare și libertate anti-establishment. O să vă scutesc de „i was once an angry young man” pentru că încă sunt același individ care a devorat „Point Break” varianta din 1991 cu toată foamea puștiului non-conformist împins brutal în epoca post ’89. Filmul lui Kathryn Bigelow se ingeră, te lipești de el în plan emoțional și elimini orice analiză. E o peliculă care înainte de toate are atitudine, suflet, stil și sinceritate. Adică exact ceea ce îi lipsește remake-ului din 2015! Din punctul meu de vedere versiunea nouă este complet nulă, un fel de „Fast and Furious” de mâna a doua, în care din păcate au antrenat un „method actor” de talia lui Edgar Ramirez, complet eronat distribuit în rolul lui Bodhi. Cu tot meșteșugul actoricesc este la fel de credibil precum Marlon Brando în rolul lui Napoleon. Adică NADA. Cu tirade gen Qui-Gon Jinn despre originea midichlorianelor (fuck knows what they really are) personajul se îndepărtează ridicol de latura emoțională și dă naștere unui documentar educativ suprapus peste un film de acțiune de duzină. Clar rămâne latura vizuală, filmările superbe, cascadele de excepție îngroșate din păcate însă de prea mult CGI, nu întotdeauna de calitate. Ideea pe hârtie, scenaristic vorbind, sună bine, la fel și inovațiile de modernitate, păcat însă că a rezultat un film steril, mult prea fracționat, cu o simetrie internă enervantă și dominat de discursuri decupate din broșurele de trei lei. Actorii se străduie să polizeze materialul amorf, însă degeaba, rămâne un imens videoclip de o oră și jumătate, fără suflare. Măcar dacă l-ar fi adus pe Gary Busey înapoi pentru un cameo, for some rock’n roll. Its’ a NO for sure!

 

 

Alecu Chiriță, 11 iunie 2018 12:38