Filosofi de închiriat (partea I)

Când eram în gimnaziu şi, mai ales, în liceu, aveam o mulţime de prieteni duri. Era foarte ciudat. Toate gorilele fără creier, bătăuşii şcolii, umblau cu mine în gaşcă. Eu nu eram nici pe departe ca ei, nu eram puternic, nici foarte curajos, şi făceam tot ce puteam ca să evit conflictele. Dar marea diferenţă dintre mine şi ei era că eu puteam vorbi corect, că aveam, oarecum, nişte cunoştinţe. Eram, într-un fel, filosoful trupei. Nu înţelegeam de ce tipii ăştia duri vroiau să fie prieteni cu mine. Au trecut anii, şi am înţeles. Forţa muşchilor plus creier şi elocinţă egal un organism aproape de perfecţiune. Fiecare lua de la celălalt ce îi lipsea lui.

Credeam că acest lucru se întâmplă doar la şcoală, în copilărie, în spaţiul trist din curtea blocului. Dar închirierea filosofului e, de fapt, un obicei foarte, foarte răspândit. Şi, cel mai clar, o poţi vedea în politică. Oamenii politici români şi-au luat, în funcţie de stil, intelectuali sau brute lângă ei. Ion Iliescu şi-a tras lângă scară, pe lângă securişti şi băieţi de mare angajament, un intelectual rasat, în persoana lui Răzvan Theodorescu. Asta se întâmpla în 1990. Petre Roman îl avea pe Severin (da, acelaşi Severin care a luat patru ani de puşcărie dar, ce vreţi, nici Petre nu mai e prin zonă), Coposu pe Gabriel Liiceanu etcaetera. Iniţial, chiar şi Vadim l-a avut pe Eugen Barbu. După moartea acestuia, CVT a considerat că lui Vadim politicianul i se potriveşte Vadim artistul, Vadim tribunul şi toate celelalte şase mii de personalităţi pe care le avea tribunul. Am crezut că toate astea sunt zvâcniri ale democraţiei incipiente din România postdecembristă. Am crezut că intelighenţia noastră va porni pe propriul ei drum politic. M-am înşelat.

În anii care au urmat, sărăcirea tot mai mare a intelectualităţii române a făcut ca fenomenul filosofului de închiriat să ia o amploare tot mai serioasă. Pe scurt, dacă aveai bani şi erai băgat în politică, puteai să-ţi aduci în căruţă, la preţuri relativ mici, minţi luminate, dar cu stomacuri goale. Curvirea intelectualităţii, şi nu numai, este o tristă realitate. Implicarea politică ţine foarte puţin de crez, şi foarte, foarte mult de diversele avantaje ale momentului. Şi, atenţie, nu vorbim de traseiştii politici cu trei licenţe şi un doctorat înaintea bacalaureatului, ci de adevăraţi intelectuali. Iar super promoţiile din anii electorali fac ca imaginea filosofului de închiriat să se apropie foarte mult de consumismul lunii cadourilor. Becali l-a avut alături pe Dan Pavel, pentru o indemnizaţie lunară consistentă. Liberalii i-au dat lui Cioroianu atâtea beneficii încât, în perioada aceea, omul a încetat să mai citească şi altceva decât statutul partidului. Şi exemplele ar putea continua.

Există, însă, şi o variantă mai tristă. Cunosc eu un pseudo-politician care, în trendul zilei, ţine lângă el un aşa-zis intelectual, de fapt un melanj de ziarist-activist-lătrău. Tipul n-are talent, nu are bun simţ, dar taie şi spânzură în zona lui de activitate. E un exemplu trist de surogat de intelectual. Şi nu e cine credeţi voi. Şi ştiu că e tendinţa nouă în breasla filosofilor de închiriat.

Voi continua în expunerea mea, doar că nu azi, e duminică, şi fac paste cu creveţi, deoarece, vedeţi voi, din când în când, mă mai închiriază şi pe mine cineva.