Front 7 PAMFLETE

[FOILETON] Unde PADBJ nu e, nimic nu e – Episodul 3

 

 Episodul 3

Sigur că atunci când ceva descoperit de tine îți profită sănătății, nefiind un egoist te gândești imediat la cei despre care cunoști că au avut sau poate chiar mai au probleme similare. În același timp, greu cedezi impulsului de a nu face și niște bănuți. Așa că m-am decis să încerc a promova produsul în dubla speranță că voi avea de câștigat, măcar că nu e scump, cât și a face bine unor prieteni. M-am repezit, precum taurul la steag, la ambalajul cutiilor unde am citit informații despre producător. Cum nu era unul de proveniență națională, m-am și gândit că aș putea încerca fabricarea lui sub licență. Până să mă dumiresc exact ce am de făcut sună molecularul, cu număr privat așa că răspund domol:

– Daaa, vă rog!

– Gigi, tu ești? mă întrebă o voce puțin tremurândă, dar în același timp destul de familiară.

– Sigur că eu sunt, doar Hitler, Stalin și Băsescu răspund la numărul ăsta. Măcar că, la ultimul, nu sunt foarte convins.  Da, eu sunt! Cine-i?

– Sunt eu, tot Gigi, fostul tău coleg din clasele primare. Îți mai amintești de mine? Am stat împreună în aceiași bancă.

– Gigi dragă, cum să nu-mi amintesc de tine? Sigur că da. Ce-i cu tine ? Unde ești? – am întrebat ca și cum ar conta.

– Sunt la tine în oraș și m-am gândit să te sun să vorbim, zise tizul meu.

– Foarte bine ai făcut, chiar mă bucur că te aud. M-aș bucura și mai mult să te și văd. Deci unde ești, că vin să ne vedem?

– Păi, zice Gigi, sunt în gară, aștept un tren spre Oradea, dar aș mai putea amâna călătoria vreo câteva ore.

– Stai acolo că ajung într-un sfert de oră!

– Bine, te aștept.

Ce ciudățenie și viața asta! Nu l-am văzut de vreo 45 ani pe acest băiat, iar acum mă duc să-l întâlnesc fără să știu cum arată. Mergeam practic pe ghicite. Trebuia să mă uit după unul aproape la fel de frumos și de bătrân ca și mine, dar sigur mai bine îmbrăcat având în vedere că omul plecase de acasă cu haine bune, de duminică. Pare însă că socoteala mea nu era prea corectă. În gară era lume ca și în stația de tramvai la ora închiderii lucrului. No, caută-l Gigi pe Gigi, în vacarmul navetiștilor din gară. Probabil și el la fel. Niciunul dintre noi nu a prevăzut situația fără ieșire în care ne-am introdus cu mințile noastre de mici haimanale prin viață. Cum să-l idenitific eu pe Gigi? Stam și mă uitam la toți oamenii de parte bărbătească care nu dădeau semne de precipitare spre vreun tren anume, deci la cei care nu păreau că se grăbesc către casă. Am eliminat în acest fel cca 90% din cei prezenți. I-am scos apoi și pe cei îmbrăcați în haine de ceferiști, după care mi-au rămas la filtrare câțiva bețici, vreo trei care își făceau veacul prin gară, iar ultimul ce mi-a rămas pe retina deja subțiată a fost chiar Gigi al meu. Se uita fix la mine, m-a salutat din privire afișând totodată un zâmbet oarecum șmecheresc:

– Te uiți ca după Madona, zise el.

– Păi cum ai vrea, din moment ce ultima imagine cu tine este una din anii 70? Nu-ți spun să aduni că știu că nu erai prea bun la aritmetică. Îți spun eu, sunt 47. Cu aproximație. De unde să te mai recunosc!? Pe atunci nu aveai nici mustață, erai complet la numărătoarea dinților și unde mai pui că ai altă formă de om acum.

– E adevărat, dar prin câte am trecut eu, numai Dumnezeu știe! Mă mir că încă trăiesc  și sunt sănătos atât cât poate fi un om ca mine…

Hopa, deja m-a făcut curios. Mi s-a aprins becul cu imaginația. Ce necazuri o fi având Gigi al meu? Prin ce o fi trecut de se vaită el din prima? Nici nu a așteptat să ne urăm de bună vedere că și-a și întors portbagajul cu susul în jos. Urmau, desigur amănunte.

– Dar ce-ai pățit Gigi? Ce s-a suit pe tine?

– Măi Gigi, zise el cu oftatul caracteristic evenimentului, am avut o viață aproape mizerabilă. M-au distrus femeile.

– I-auzi? Dar ce ți-au făcut mai exact? Ți-au luat munca, energia? Te-au secătuit de vlagă?

Încercai eu să-l aprind în mărturisire.

– Nici vorbă de așa ceva. Mie din fragedă copilărie femeile mi-au dat țeapă, cum se spune.

Cum nu-l știam cu inclinații atât de precoce i-am solicitat să fie mai explicit.

Și începu:

– Mie prima femeie din viață mi-a dat un brânci echivalent cu „fugi tare” sau „cântă la altă masă” din care nu am reușit să mă dezmeticesc prea bine decât aproape la 20 ani. Asta de care îți spun a fugit cu tata, care nici el nu a avut mare dispoziție pentru mine, prin țări străine. Nu știu nici acum nimic de ei. Să fie sănătoși am zis într-un final. Îmi fac eu o meserie, ceva acolo să pot trăi normal, mă însor că urât nu sunt și gata. Fuga la armată, apoi înapoi la treabă, meserie, găsit femeie, servici și din nou țeapă. Luai una măi Gigi, faină de picau stelele pe jos. Nu alea de pe cer ci ale locoteneților ce făceau școala de căpitani lângă blocul unde locuiam. Doar că asta, pe numele cu care se intitula Minerva, avea și un cusur în plus. Flămândă, frate. Nu știu dacă era boală sau apucătură, dar mânca încontinuu. Tot ce era de mâncat, mânca. Și adăuga la volum. Din cauza asta m-au dat afară de la servici. Pare puțin nedrept dar aveau dreptate ăia. Căci întârziam de la program. Mereu.

– Cum așa? Nu aveai ceas?

– Aveam. Problema era mult mai simplă. Ceasul suna dimineața iar eu încercând să mă trezesc vedeam că încă e noapte, fiind în spatele volumului Minervei. Și atunci mai ațipeam câteva minute. Suficient încât să nu mai prind începutul programului.

– Și nu le-ai spus șefilor treaba asta?

– Ba da, dar nu direct că mi-era rușine. Am zis și eu așa mai pe ocolite. Minerva, după ce am rămas fără resurse, mi-a zis că nu mă mai iubește și se gândește să plece. Și a plecat după ce într-o dimineață a băut un ceai. De tei. Nu știu unde s-a dus că nici nu am fost curios s-o întreb. Am închis toată treaba la un notar prin împuternicire, dată uneia pe care nu am văzut-o până în acea zi. Frumoasă și asta, ca o actriță. De circ. Nici nu am apucat să iau documentele semnate că m-a luat de braț, m-a scos din oficiul notarului, mi-a dat un ghiont și am intrat în primul birt unde micii se fierbeau mai întâi și abia apoi se puneau pe frigare. Ca să-și merite denumirea. Mi-a zis din start:

– Nu știu de ce nu te-ai înțeles cu Minerva, dar să știi că cu mine nu o să ai probleme. Eu fac tot ce-mi spui cu condiția să fiu de acord. OK?

Neînțelegând exact despre ce vorbea m-am uitat la ea speriat și am întrebat-o cum o cheamă:

– Pi mini mă cheamă Marișica, dar poți să-mi spui Barbi.

– De la ce?

– De la Barbarossa.

Sigur că aici am încheiat discuția, am mers acasă, la mine desigur și așa am început să consum următorul nivel al vieții de căsnicie. Cu Barbie.

– Deci, ai nimerit până la urmă? am spus eu încurajat de noua lui achiziție.

– Da de unde! Barbie asta a fost o femeie strașnică de care nu am avut parte. Era definiția bucuriei. Mi-am găsit imediat un servici cu ajutorul ei. Când veaneam acasă prânzul lipsea iar ea mă întâmpina cu zâmbetul pe buze zicând:

– Ce-ți trebuie mâncare dacă mă ai pe mine?

– Dragă, dar mă ia miliția dacă mă apuc să te fierb în oală.

– Dar de ce să mă fierbi? Ia-mă așa crudă.

– Auzi la ea, crudă la 40 ani? Trecuți. Și ea odată cu ei. E adevărat că nu se vedea chiar peste tot. Ba pe spate scria undeva pe omoplatul ei stâng, 35. N-am întrebat-o niciodată despre ce era vorba cu cifra asta. Mi-a fost frică având antecedentele mele în relația cu umanitatea (partea ei feminină, mai precis). Dar tu Gigi, nu te întreb ce mai faci că oricum nu știu nimic din ceea ce ai făcut.

Aici, trebuia ca eu să intru înțelept cu alura de om ajuns, fără sincope, dar cu lecția vieții bine învățată, gata-gata să fie predată fostului meu coleg care, sărmanul, nu avusese parte decât de o slabă imitație a ei. Adică a vieții. Ce mai, omul trăise un surogat, iar eu sunt cel mai nimerit să-i arăt cât de bine ar fi putut trăi dacă soarta i-ar fi scos în cale altele. Doar că nici eu nu știam ce anume? Alte femei? Dar dacă acele altele ar fi putut fi mult mai prăpădite decât cele cu care el deja se pricopsise. De fapt, mă gândeam că poate cu Barbie asta din urmă omul se realizase. Ghicindu-mi parcă gândurile celălalt Gigi, deci nu eu, îmi spuse:

– Stai să vezi ce-am pățit cu Barbie asta….

– Dar nu ești cu ea acum?

– Cum să fiu cu ea? Nu ți-am zis că mă duc la Oradea? Acolo mă așteaptă o primăriță. Dar asta e o altă poveste. Care încă nu a început. Deci cu Barbie. Zicea că i se trage de la Barbarossa. Nu făcea de mâncare nu pentru că ar fi fost leneșă ci pentru că nu știa. Așa că mereu trebuia să mă satur înainte de a ajunge acasă. Mâncam pe la autoserviri, știi tu, „împinge tava”. Și, brusc, nu-mi mai era foame când ajungeam acasă. Culmea, dar nici ei! Nu știu ce sau pe unde se hrănea fata asta. Era exact opusul prietenei sale, Minerva. Am încheiat cu ea o săptămână dar am fost nevoit să aștept analize de sarcină. Care au venit negative. În sensul că nu. Păi sigur că nu, din moment ce încercând să consumăm căsătoria, de data asta numai de sanchi, într-o seară hrănit la autoservire, foarte atent la detalii, am observat între sâni (ai ei, doar nu ai mei) trei sau patru fire de păr roșiatic lungi de vreo câțiva centimetri. N-ar fi fost vreo problemă doar că, firele ăstea puține au dat naștere pe lângă ele la altele mai mici, dar în număr respectabil. Era aproximativ ca și în cazul unei poenițe de pini. N-am apucat să socotesc exact câte sunt. Firicelele. Erau deja multe și, probabil, altele încercau să iasă la suprafață. M-am topit și m-am jălit instantaneu. I-am spus că a doua zi trebuie să plec mai devreme și astfel că suntem obligați să amânăm fluidizarea reciprocă. Mi-era teamă de ce aș mai putea da în alte zone.

Cu toate astea, sau poate tocmai din cauza asta, a insistat cu testul de sarcină. Care a zis că nu. Și a plecat. Cu Barbarossa cu tot. Din nou în locuința mea singur, în care mi-am propus acum să rămân până la adânci bătrâneți. Care deja săreau pe mine. Nu erau ele chiar așa de adânci,dar tot mă chinuiau cu încheiatul la pantofi. Până într-o zi când am descoperit cizmele de cauciuc. Fără șireturi, fără fermoar și fără necesitatea datului cu cremă.

Dar, pentru că și aici ceva nu trebuia să funcționeze bine, cu greu am găsit un număr aproape de cel pe care eu îl aveam la talpă. Nu 35, ci 38. Cea mai mică pe care am găsit-o a fost 42, așa că a trebuit să-mi cumpăr bretele pentru cizme, altfel le pierdeam când fugeam după autobuz. Acum zice Gigi, tot el, nu eu, tac și te las pe tine.

Sigur că am lăsat o pauză mare în care țțțțț-urile mele erau auzite până și de casiera care stătea după geam. Apoi efectul asumării empatiei fiind atins, cu o voce gravă cel puțin de șef mare de partid local îi spun, sperând totodată să-l dărâm definitiv.

– Asta se întâmplă frecvent cu cei care nu folosesc PADBJ.

– Poftim? Zise Gigi,cu o mutră complet despuitaă. Ce spui tu? N-am fumat nici când eram golănaș, nici în armată, cum să mă apuc de așa ceva? Nici vorbă.

– Stai frate că n-ai înțeles nimic. Nu trebuie să fumezi că nu sunt țigări ce îți recomand eu.

– Or fi eurobotanice din alea care se vând pe bulevarde. Nu iau nici d-alea. Să le ia miliția pe toate din partea mea. Oricum mai am o încercare, zise Gigi, el, nu eu, iar dacă nici de data asta nu-mi iese mă dau bătut. Aș putea totuși să fac o pauză mai mare și să zic doar, piua, dar pare că nu mai am energie să reîncep după întrerupere. Așa că Gigi nu cred că risc. Merg până la capăt. Asta e primăriță dar am aflat deja că are și ea un cusur. Mai are 5.

– Ce 5? îl întrebai eu cu tot confortul de care eram în stare.

– Cinci ani până face 30.

– Doamne dar ce m-ai speriat. Am crezut că atâta mai are de trăit. Atunci e de bine. Sari repede în căruță. Și ai grijă la cizme. Dar dacă mă gândesc bine aș putea să vin cu tine dacă ai nevoie de mine. Mă duc să iau bilet?

– Du-te. Dar de la Oradea mai mergem câțiva kilometri spre Cluj până la fata asta. Și cum e cu ce-ai zis?

– Păi e simplu. Iei puțin și scapi de depresie.

– Ce să iau? Și ce depresie?

–   Prin câte mi-ai spus că ai trecut vrei să cred că nu ai rămas cu psihicul întortocheat?

–   Și ce legătură are asta cu depresia?

–  N-are? Dacă tu zici atunci, n-are. Să înțeleg că te doare la bască?

–  Nici măcar.

Păi bine omule ai avut atâtea țepe cu femeile și spui că nu-ți pasă?

– N-am zis că nu-mi pasă ci doar că nu mă doare la bască, ceea ce nu e totuna. Și apoi fiecare țeapă a fost o experiență pe plus. Și nu ți-am relatat nimic de cele pasagere.

– Dar cele două. Minerva și Barbie ce au fost? Staționare? A propos, pe prima cum a chemat-o? Că nu am reținut.

– Nici ea pe mine. A  fost mult prea scurtă relația ca să am timp să o întreb d-astea. Habar n-am.

–  Gigi băiete în cazul tău Padbj nu cred că ți-ar ajuta le ceva. Tu ești stabil emoțional și prafurile pot doar să te facă a strănuta. Iar tu de fapt nu cauți liniște ci dimpotrivă, acțiune, K one. Pe asta cum ai cunoscut-o sau cum ai auzit de ea?

–  Pe rețea. Matrimoniale, dacă înțelegi ce vreau să spun, îmi zise Gigi cu un forțat aer ștengăresc. Care nu i-a ieșit. În realitate, o grimasă scârbalnică având în vedere vărsta. Și e faină asta. Să vezi ce ochi o să facă atunci când mă va vedea???

– Cum așa ?; întrebai mirat din cale-afară eu. Era un gest de curtoazie din parte-mi și voiam ca el să remarce.

– Ea mi-a trimis o poză și mi-a zis să fac și eu la fel.

– Și ce-ai făcut?

–  I-am trimis-o înapoi, ce altceva era să fac?

–  Ați vorbit măcar al telefon?

– Eu toată ziua vorbesc, îmi zise Gigi.

– Dar între voi, ați vorbit? La telefon?

– Numai o dată.  Ieri, dimineață. Pe la 8. I-am zis de intenția de a o căuta la primăria unde lucrează.

– Și ea? Ce a spus?

– Nu știu, că a rămas fără semnal și n-am mai auzit decât un bâzâit.

– Gigi, cred totuși că nu vin cu tine. Tu te descurci mai bine de unul singur. Aș fi în plus. Și oricum nu pot lipsi peste noapte de acasă. Să-i spui din partea mea că îi doresc numai sănătate și bucutie. La fata la care te duci acum.  Și ție noroc. Iar dacă vom ține același rtim de vizită ar însemna că ne vom vedea în 2064. Doar să fii atent pe unde și pe cine calci.

– Mi-ar fi plăcut să călătorim puțin timp împreună dar mai ales să fii martor plin la întâlnirea de mâine. NU te pot forța și în ciuda faptului că îți respect decizia insist să te mai gândești asupra ei. Deci , hai totuși cu mine. Simt că am mare nevoie de tine. Până la urmă de ce crezi că am trexut pe aici. Doar pentru că orașul tău e pe traseu sau mai ales pentru a ne revedea și vorbi?

Hotărât lucru, avea Gigi ăsta un dar al lui. Chiar că n-am înțeles motivul pentru care mi-a făcut această surpriză. N-am fost nici măcar prieteni, ba aș spune că datorită confuziei continue de prenume „directorul școlii a decis după doar un trimisetru să-l mute din clasa noastră la una cu copii ai căror părinți erau de condiție submedie. L-a ales pe el și nu pe mine numai pe considerentul că el a sosit în școală mult timp după mine. Eu fiind deci veteran. Nu știu dacă s-a supărat. Acum, în fapt am în fața mea un om trecut de a treia tinerețe cu o viață ca și un roman( carte, nu cetățean al imperiului antic) care îm solicită să-l însoțesc într-o călătorie de pețit. Sau cel puțin așa pare.

Încerc să evit răspunsul final:

– Gigi, uite ce haine nepotrivite am eu pe mine? Îți stric prima impresie și e păcat.

Ăsta, nu se lasă și zise:

– Dar e timp destul până la tren. Poți să le schimbi. Am băgat de seamă că nu stai departe de aici.

E tare încercatul. A consimțit că nu am echipament adecvat și mă trimite să-mi schimb înfățișarea. Mă uit la el să văd cu ce e acoperit, în ideea de a mă inspira. Second-hand scria pe el. De la cer la asfalt. Și sigur că da, nu-i lipsea codița. Prinsă cu elastic. La spate. Tocmai dina această cauză, în toată discuția asta fulger cu el, mă uitam prin gară să observ vreun cunoscut căruia într-o proximă ocazie să-i pot explica prezența mea lângă acest om. Care era în pas cu vremea, dar din nefericire pentru el, nu cu vremea lui. Cel puțin impresia asta mi-a făcut în cele 15 minute de vorbeă. Și atunci îmi zic: hai băiete, du-te până la capăt cu povestea lui. Că nu ai în fiecare zi astfel de exponate umane înaintea ta. M-am îmbrăcat corespunzător, în viteză, și iată-mă din nou lângă Gigi încercatul, gata să ne suim în trenul de Oradea. Care sosi la timp. Adică la timpul lui. Că de-al nostru nu a catadicsit să țină seama. Trenul. Am pus totuși între mine și celălalt Gigi o aparență de lumi diferite prin costumul ultima modă, cumpărat cu credit ipotecar în urmă cu vreo cinci ani. Era singurul obiect ce îmi lipsea și pe care odată achiziționat îmi propusesem să-l port la evenimente deosebite. Iar acesta, desigur, era unul dintre ele.

Aproape că uitasem motivul pentru care m-am decis să merg să-l întâlnesc pe Gigi, atât de fascinantă era povestea acestuia. Care nu s-a oprit aici.

(va urma)

Episoadele 1 și 2, aici:

PADBJ – un nou drog care provoacă impresie și duce la sevraj

 

 

Aricikus, 28 ianuarie 2018 10:11