Gata nervos şi rătăcit în cotidian

Ca orice vicecampion la ruletă rusească, adică şi român, şi arădean, adică încălecat fără şa şi siluit atât de Dacian, cât şi de Ghiţă, mă trezesc cu greu, e luni dimineaţa şi e mult prea devreme, oricum, dar şi prea târziu să mai schimb ceva. Eu n-o să mai fac nimic, îmi spun, îmi repugnă faptul că, ani de zile, am considerat că provoc o mare schimbare prin faptul că pun ştampila în loc să mai prind o oră de soileală în patul cald. Asta e, cei şapte ani de acasă i-am luat cu suspendare, şi asta se simte, atunci când mă întreb încotro ne îndreptăm, ca ţară şi ca municipiu, şi unde e grija pe care ne-aţi promis-o când aveaţi nevoie de voturile noastre ca să vă autorizaţi furturile, nenorociţii dracului. Sunt fericitul câştigător al unui loz necâştigător, şi mă arde să-i ard una tipului de la care am auzit textul acesta, dar e improbabil să-l reîntâlnesc, căci e mort demult, şi acum spune bancuri sfinţilor, iar eu nu bat până acolo.

Dragostea asta pentru texte e profund românească, ca şi dorinţa de atenţie, ca şi atenţia Teflonului faţă de o anume reprezentanţă auto. Când supoziţiile devin supozitoare, când întreaga castă politică ne părăseşte, dar continuă să ne fure, când suntem conduşi doar de instincte primare, că guvern nu mai avem, atunci se cheamă că suntem acum, şi construim castele în Spania, şi nu la figurat, ci la propriu, pentru lideri de sindicat şi viceprimari, şi avem toate răspunsurile, dar am rămas fără întrebări.

Înscrierea capetelor pătrate în cercurile lui Arhimede nu face parte din strategia pan-europeană iniţiată de cel mai inexistent guvern din istorie. Cioloş e un non lider, recunoscut pe plan naţional, cârtit chiar de supuşii ierarhic, şi ce păcat, e aşa un băiat bun, iar UNPR-ului îi vine aşa de bine culoarea pământului… Ar trebui să facem o revoluţie, dar una nou nouţă, una fără terorişti şi fără bunicuţe şi fără jegurile astea de care mi-e plin LCD-ul.

Ar trebui să dărâmăm în numele legii junglei, dar a unei jungle adevărate, fără minciunile pe care le-aud de-mi strepezesc pancreasul. Ar trebui să facem ceva, ceva palpabil, nu să ne adunăm la televizor, la emisiuni băşinoase, cu iz atât de electoral, că-l simt prin cablu. Totul e invers, dar nici măcar gay, nu, e doar o mârşăvie, şi chiar dacă plictisesc pe unii, iar pe alţii îi enervez, cred că ar trebui să curăţăm ograda de toate orătăniile, ar trebui să avem politicieni care chiar să facă politică, şi faptul că nu-mi vine aproape nici un nume în minte e grav, e foarte rău, gândeam atât de limpede, eram aşa de plin de speranţă, cam cât sunt acum plin de lungoare. Am mai spus-o, nu mai am scuipat, am doar flegme, pentru toţi şi toate, şi nu îmi place cum am ajuns, să văd lumea ca o adunătură de poveşti ipocrite şi prea puţin inteligente.

Nu ştiu cum se face, dar am impresia că trăim într-un western spaghetti suprarealist. Ceea ce se întâmplă depăşeşte puterea de înţelegere a o sută şaizeci de mii de oameni. Mi-e foarte greu să îmi dau seama cum putem trăi o asemenea perioadă. E timpul maxi hoţilor, a înşelătoriei, a ameninţării. E timpul haiducilor pe invers. A celor care fură de la săraci, din locuri din care se credea că nu se mai poate fura nimic.

Fac parte din categoria fraierilor care au crezut că va avea loc o schimbare în bine. Că vom avea parte de o perioadă de relansare economică. Că vom trăi mai bine. Că se vor rezolva probleme, şi de-abia după aceea se vor căuta vinovaţi şi ţapi ispăşitori. Dar, de câteva luni, văd doar gafe guvernamentale televizate, văd minciuni şi hoţie, toate astea explicate şi legiferate. România dodoloaţă devine România fofoloancă.

Să fim serioşi: pentru gaşca de şmenari foarte puţin subtili care conduce acum România, autonomia locală înseamnă, în primul rând, că vor fura şi mai mult la nivel local. Cu tupeul caracteristic amatorilor de manele de mâna a doua, ne-au luat străzile. Ne-au luat casele. Ne-au luat oraşul.

Aradul a devenit o afacere de stol, că familie nu poţi să-i spui. Iar noi, cetăţenii urbei, facem slalom printre păduchii boschetarilor din stradă, a mirosurilor pestilenţiale din tramvai, gropile care se înmulţesc mai abitir decât familiile cu batic de mătase, prin aerul devenit irespirabil din cauza prafului şi a canalizării infecte. Oraşul e o bubă purulentă, un focar de mizerie. Aradul a devenit un bordel de cea mai josnică speţă, administrat atât de prost, încât devine incredibil. Ne-am luat adio de la aerele de elitişti de vest, de la capitale europene ale culturii şi alte chestii de genul.. Suntem parte din România, fără îndoială.

La un moment dat, Nicolae Titulescu, referindu-se la Franţa şi la ascensiunea aripii Laval-Petain, spunea că ar fi păcat ca un astfel de cal de rasă, ca Franţa, să se lase încălecat de un grăjdar. Noi ce mai putem spune? Că trăim în filmul „Călăreţul fără cap?” Sau în „Călăreţul fără obraz?” Vestul sălbatic, cu praful şi ploşniţele şi curvele lui.

Ne-am obişnuit, în perioada de după 1989, să admirăm hoţii de geniu. Le admiram abilitatea de a-şi însuşi, în primul rând, încrederea celor pe care îi spoliau. Sau admiram metoda avangardistă şi inteligentă prin care au reuşit. Dar acum, n-avem nimic de admirat. E doar o găinărie la nivel înalt, un furt calificat, o tâlhărie în gaşcă. Mă scoate din sărite tocmai lipsa de stil. Pentru o asemenea hoţie, într-o ţară civilizată, se primesc patruzeci de termene consecutive de închisoare pe viaţă. Fără eliberări condiţionate. Fără vizite conjugale blonde.

Speranţa va veni, ca de obicei, de la tineri. Dar nu aceia cu costume, servietă şi cravată. Ci de la aceia care, la un moment dat, vor căuta hoţii, nu prin pivniţe şi gări, ci prin centrul oraşului. Sau prin zona cu duplexuri. Şi, când îi vor găsi, le vor face exact ceea ce le făceau şerifii din vestul sălbatic hoţilor. Şi poate aşa vor servi şi stâlpii noştri la ceva. Că lumină nu avem.