Front 7 REPORTAJE

„În ce ne-am transformat noi oamenii” te prinzi doar dacă vrei neapărat aripioare picante de la KFC, ești următorul la interviu și te numești Gheorghe… în caz că-i tombolă

 

Ora 18.30. „Plecăm la KFC că trebuie să mă văd cu niște colegi de la TVR pentru interviu”. O combinație care nu m-a cucerit dar oricum am uitat să cumpărăm Dilema și nici n-am mai dat pe acolo dinainte de izbucnirea pandemiei. Terasa locației plină de bandă… mese la liber pentru clienți, mai puțin de jumătate. Ocupăm două, în diagonală. Una pentru interviu și una pentru mine. Plec să cumpăr Dilema să nu uit și revin. Vreau să intru în KFC să cumpăr un meniu și apă rece. Nu apuc să ating bara ușii cu mâna că „sare”cineva pe mine, o doamnă de altfel simpatică: „ Stai! E voie doar câte doi clienți înăuntru și acum sunt doi.” Ok, zic. Am înțeles, nu e nevoie să țipați. Aștept. Mai trec două minute, revine iar. „Se poate intra! Următorul!” Fac un pas înainte, nu am văzut alți clienți care urmau să intre, mai erau alții deja la mese, deci fac pasul să intru. „Stai! Nu tu ești următorul client!”… iar doamna simpatică. „Ei sunt!”. În spatele meu, se aude un băiat… „E ok să intre doamna. Noi suntem doi, înăuntru pot intra doar doi, acum deja e unul, doamna e una, deci e ok. Și noi vrem să intrăm amândoi.” Doamna simpatică, devine tot mai hotărâtă: „ Lăsați-mă cu matematica. Au fost, doi, a ieșit unul, ar trebui să intre unul, dar sunt camere. Și eu mâine am zi liberă și dacă șefii se uită pe camere și văd că voi doi erați la rând înaintea ei, și intră ea înaintea voastră, mă cheamă la lucru și eu am zi liberă. Deci intrați voi. Merg să văd dacă a ieșit și celălalt și vin să vă chem.” Și eu asistam, cu masca pe figură, la dialogul dintre ei, vreo 5 minute. Nu înțelegeam nimic din psihoza conjuncturii și … Revine și îi cheamă, perseverenta, pe cei doi. Intră. Nu trece 1 minut și vine după mine. Păi cum așa repede? Că nici n-au apucat să comande, deci tot doi sunt, îi zic și mai năucită. Mă trezesc direct cu termoscanerul la tâmplă și n-am mai apucat să zic nimic în următoarele 4 minute. „ Intră. N-ai temperatură. Stai! În stânga e dezinfectantul pentru mâini, treci acolo. Faci doi pași, pe aici, și numai la panoul ăsta poți plasa comanda, primul e nefuncțional, nu vezi?” – umbla cu biciul care i s-a pus în mână fără voia ei, de aplicarea noilor măsuri, doamna simpatică. Păi unde e unul dintre ei? Că nici n-au apucat să comande – mă apucă să-i zic… „Ai intrat„, ce mai vrei? El stă la rând, și pe ea am trimis-o după stâlpul ăla, mai la distanță, și te-am chemat pe tine.” Era greu să fi făcut asta acum vreo 20 de minute, când era doar unul înăuntru? mi-a scăpat mai mult pentru mine dar prea sonor. „Auzi, te-au văzut pe camere. Și eu mâine am zi liberă și dacă șefii se uită pe camere și văd că am făcut așa mă cheamă la lucru și eu am zi liberă. Deci nu puteam”. Apuc, în sfârșit, să iau aripioarele alea, doar pentru că persoana care m-a rugat să le iau, îmi e extrem de dragă, nu pentru că aș fi mai rezistat vreo secundă în scenariul ăsta de Tomas Mann. Le iau și dau să ies. „ Numai pe aici! Și numai pe partea dreaptă!” urlă pentru ultima dată (speram eu) doamna simpatică. Ies într-un suflet și dau jos masca de pe față. La masa stabilită, interviul era pe-ncepute. Mă așez la cealaltă rezervată. Pun aripioarele pe masă, scot apa și mă așez. Verific telefonul, 1% baterie, deci n-am decât să mai scanez puțin priveliștea. Două vrăbiuțe ciuguleau banda de pe mese. Mă gândeam la reguli. Și la „în ce” ne-am transformat noi oamenii. Și la Dispăruți fără urmă, că despre ei era vorba la masa cealaltă. Între mine și vrăbiuțe văd un halat roșu și-o mască. Ținea în mână un tabel și un pix. „Trebuie să vă trec numele și numărul de telefon. Asta e pentru că stați pe terasă”. Da, știu. Și tu mâine ai zi liberă și dacă văd șefii pe camere că am stat la masă, te cheamă la lucru și tu ai zi liberă… îi zic deja automat… „Nu eu, colega v-a spus asta. Eu sunt alta. Și n-am ce să fac, nu-mi place, dar mă văd șefii pe camere și nu vreau probleme. Dar și eu am zi liberă.” Ok… îi dau numele și numărul de telefon. Am înțeles absurdul situației. Le-a notat. „ Dar dacă nu mâncați, nu puteți sta la masă” – m-a plesnit încă o dată peste față. Păi, eu nu mănânc, beau apă. Persoana care urmează să mănânce, el la cealaltă masă, dar acum e un interviu, la acea masă sunt 4, nu se poate instala un loc 5, deci eu stau la această masă și aștept pe cineva care urmează să mănânce… Surprinzător, am auzit un „ok”, dar stresat. Și a plecat. Am măsurat timpul în înghițituri de apă și îmi filtram gândurile prin lumina unui apus pe Ared-uri. Printre mașinile încolonate disciplinat la comandă, am zărit un domn care-mi părea debusolat, în sensul clinic. L-am urmărit cum se strecoară lejer dar periculos printre mașini, cum observă din prima că se întâmplă ceva mai altfel la masa cealaltă, cum trece printre mese. Mă gândeam, fără să-i văd fața, că e puțin dezorientat. M-am întors să văd apusul pe Ared-uri. Simt că cineva, în spatele meu, îmi mută plasa cu meniul, sticla de apă și se trântește pe scaun. Mă-ntorc și-l văd pe domnul dezorientat. Aici e masa ocupată, vă rog să vă așezați la următoarea, eu aștept pe cineva. „ Eu stau aici, și atinge ferm cu pumnul, masa.” Dar nu se poate, că sunt niște reguli, masa următoare este liberă… În timp ce repeta că el stă „doar aici”, apare un halat roșu și-o mască. Pentru mine, același halat roșu și aceeași mască. Pentru el a fost primul impact cu și mai absurdul lumii din afara absurdului său. „ Trebuie să-mi dați un nume și un număr de telefon dacă stați la masă”. Eu deja începusem să mă dezmeticesc și să privesc din altă perspectivă situația. Trecuse, pe nesimțite, ora. „ Da, dacă stați la masă, trebuie să vă notez numele și numărul de telefon”– repeta agasant halatul roșu. „ Bine. Să facem cunoștință, atunci. Pe mine mă cheamă, să zicem, George. Dacă mă notezi pentru vreo tombolă, atunci mă numesc Gheorghe. E mai exact Gheorghe, dacă ne uităm în buletin. Numărul de telefon l-am schimbat acum vreo două ore, deci nu-l știu, nu-l notezi. Telefonul meu e la voi înăuntru la încărcat, deci nici să merg să-l iau nu pot chiar acum.” Nu l-am mai rugat să plece. Mă gândeam la „ pe mine mă cheamă, să zicem, George. Dacă mă notezi pentru vreo tombolă, atunci mă numesc Gheorghe”. Priveam în gol la masa cealaltă în timp ce domnul se scuza că mă deranjează și-mi explica că la următoarea masă e soare și el vrea să stea în spatele soarelui. Și că a observat că se dau interviuri la masa cealaltă și el stă la coadă la interviu, să fie primul, că și el a primit amendă. De pe masa cealaltă, o sticlă de apă lovită de cot, cade. Domnul de la masa mea, își ia elan și plasa sa cu doze de bere în picioare și plonjează să ridice sticla de apă a celor de cealaltă masă. Un sunet de fundal al interviului, care, dacă se aude, o să-i dea tot farmecul. A ridicat sticla, a așezat-o pe masă, a spus „Mă scuzați, nu am vrut să întrerup interviul, dar eu urmez că și eu am luat amendă” și a fugit la mine la masă. Și-a dat masca la o parte, a aprins o țigară. I-am spus că dacă vrea să vorbească, s-o facă mai încet. Problema lui era „în ce s-au transformat oamenii”. M-am prefăcut că nu-l aud dar m-a șocat că e gândul meu de acum vreo jumătate de oră, cel cu „în ce ne-am transformat noi oamenii”. Același gând, dar cu referire la „absurd-uri” diferite. Al meu era despre reguli, despre cum a devenit de complicat să cumperi aripioare de la KFC pe pandemie, la câtă neliniște are doamna simpatică numai la gândul că e urmărită pe cameră, la câtă rigoare absurdă a unei reguli, la povestea domnului debusolat și la ce întâmplare l-a făcut să vrea să stea în spatele soarelui. Al lui era era despre gestul meu de a mă întoarce cu spatele. Despre cum doi oameni nu mai pot vorbi în timp ce stau la coadă la interviu, despre cât de ușor se întoarce spatele. O lecție. La masa cealaltă e gata interviul, se adună camerele. „ Vă rog să vă mutați la masa următoare, e liberă” și a plecat și mai în spatele soarelui. Am scris mai mult ca să-i spun că nu-i nicio problemă, e atât de ușor pentru toți „ să fim, să zicem, George. Sau dacă ne notează cineva pentru vreo tombolă, atunci Gheorghe”. E extrem de ușor, doar că nu ne dăm seama. Și mai vreau să-i spun că și-n absurdul majorității, nu numai în absurdul său, se întreabă adesea „în ce ne-am transformat noi oamenii”.

 

Sasha Romanov, 31 iulie 2020 10:16