PLEDOARII

Manole are 4K!

 

Aşa că vine doamna mea acasă, astăzi cu o oră mai repede, iar eu mă vântur din stânga în dreapta, fericit că o să avem un aproape weekend cu o oră mai lung. Mâncarea nu e gata, aşa că ieşim în oraş să luăm ceva. Şi mergem de mâini, vorbind câte în lună şi în stele, şi totul e bine, şi vine momentul când cerul se întunecă şi aud cuvintele fatidice, şi anume că „Manole are un smart tv 4K”.

Deci, Manole are 4K. Se impun câteva explicaţii. Cum ar fi cine este Manole, ce face el pe lumea asta, şi ce anume smart tv are. Păi, Manole e instalator, și nici măcar unul foarte bun, nu câștigă cine știe ce bani, mai bine zis ia un salariu foarte mic, şi cu toate astea, are un smart tv. 4K. Deci, un televizor de care noi nu avem. Informaţia, în sine, nu e un eveniment remarcabil. Faptul că Manole are un televizor şucar, cu care poate vedea manele la full HD, direct de pe net, nu a schimbat mersul istoriei. Nici măcar a istoriei lui Manole. E vorba nu de informaţie, ci de imprecaţie. Şi de intonaţie. De fapt, întreaga propoziţie sună aşa: Ce fel de oameni suntem noi, dacă nu avem măcar UN smart tv? Uite, până şi Manole (Manole fiind partea de jos a scării genetice).

Problema naşte, pe lângă eventuale disensiuni, şi anume dileme. Informaţia este relativ trunchiată, şi sigur deranjantă. Aşa că, după 30 de minute de tăcere îmbufnată, cu mintea plină de regrete cretine, gen „are dreptate, fac atâtea chestii şi o smart tv nu pot lua”, iau cuvântul în gură şi încep un mini interogatoriu, cu voce stinsă, dar vicleană, cu simţurile ascuţite ca un brici, gata să descopăr greşeala în eşafodajul întregii situaţii. Îl cercetez pe Manole, vreau să îi aflu slăbiciunile, vreau să știu de ce el și nu eu… nu eram așa, uite ce mia-i făcut, femeie, uite ce îmi faci, Manole! Simt că îl urăsc pe Manole, fără să îl ştiu, îl urăsc nu pentru că are un televizor mai tare decât al meu, îl urăsc pentru că posesia lui îmi dinamitează situaţia de provider. Manole mă emasculează, simplu şi eficient, îmi subminează poziţia în familie şi societate, e martorul neputinţei mele. Manole e marele castrator, Manole o are, în momentul ăsta, mai mare, mai groasă, mai erectă, mai funcțională. Manole e duşmanul luminii, e Antichristul ratelor… Hopa! Şi-a luat smartul în rate? Şi cât plăteşte? Aşa de mult? Păi mai are ce să pună pe masă?

E momentul dulcei răzbunări. Noi nu avem credite. Ei bine, aveam un credit la maşina de spălat, dar nu se compară cu ce plăteşte Manole. Şi noi mâncăm în oraş, şi ne luăm o ţoală, ceva. Şi cosmetice, și călătorii, şi filme. E drept, pe plasma lui Manole s-ar vedea mai bine, dar asta e, ne-om lua şi noi la un moment dat. Şi-mi dau seama că Marele Egalizator nu e comunismul, şi nici măcar moartea, ci băncile şi sistemul de rate. Deci, nu Manole e duşmanul, ci sistemul bancar şi ticăloşit, care aruncă în sclavia plăţii milioane de Manole şi de Ane, de pe întreg cuprinsul ţării. Gradul de îndatorare al românilor a luat proporţii biblice. Creşterea economică e, de fapt, un fâs generat de consumul enorm. La dobânzi exorbitante. Vine o nouă criză, și o să dea cu noi de asfalt.

Dar, în ţara în care există posesori de Lamborghini care îşi spală maşina cu găleata de apă de la arteziană, în ţara în care Elena Udrea e profesor universitar, şi chiar de geopolitică, în fine, în ţara Elodiei, a lui Jiji şi a eruditului academician Florin Salam, aici toate astea sunt normale. Pentru că aici e ţara formei fără fond, a maşinilor scumpe, fără şosele, a fiţelor fără bani, a umorului fără inteligenţă, a muncii degeaba, a oamenilor fără viitor. Şi uite cum am început vesel şi am terminat de căcat. Asta e.

Şi mai dă-l naibii de Manole! Cu televizorul lui cu tot.

Basil Muresan, 20 octombrie 2017 7:43