CAMPANII

Paradoxul ALDE – sau cum să câştigi chiar atunci când pierzi

 

Lucru ciudat şi alegerile astea. În sensul că, în inconsistenţa lor, suferă de constanţă, mai mult, de o anume lipsă de imaginaţie. Nu e nimic nemaipomenit, nici nemaivăzut, de la aruncatul pisicii de la un membru la altul, lucru care se întâmplă la marele perdant, Partidul Naţional Liberal, şi care s-a mai întâmplat la ceilalţi perdanţi şi, ghici ce, are să se mai întâmple, până la cozile de pupincurişti care îşi mută cuibul spre social democraţi, cu precădere aici, unde s-ar fi putut să avem un prim ministru, egalând non existentul judeţ Sălaj, atât la prim miniştri, cât şi la şefi de servicii secrete, doar că nu s-a întâmplat. PSD are o slujbă grea, trebuie să gestioneze o victorie istorică, şi trebuie să se ridice la nivelul promisiunilor şi, mai ales, al aşteptărilor. Şi, înainte de toate, trebuie să existe o coeziune reală între vechi şi nou, nu ce-am auzit că se întâmpla în perioada campaniei, prin judeţ. În fine, sunt doar zvonuri, probabil nefondate, cam ca şi acela că unii primari liberali voiau să schimbe preşedintele organizaţiei. Adică zvonuri răuvoitoare.

Dar nu despre partide mari vreau să vorbesc, nici despre PMP, că am vorbit destul, şi o să mai scriu, şi nici despre emulaţia urbană numită USR, marea surpriză a alegerilor şi groparul neoficial al PNL. Cu observaţia că diaspora română votează ca-n 96, şi au trecut douăzeci de ani, şi ar trebui să fim, oarecum, mai înţelepţi. Şi să discernem un pic. Dar şi asta, pe altădată. Azi vorbim despre ALDE. Pentru că şi ALDE este o ciudăţenie. Nu  una ideologică, aia se cheamă PNL, ciudăţenia ALDE nu vine nici măcar din faptul că e un partid liberal aliat cu social democraţii. European vorbind, ăsta e trendul, liberalism european de stânga, sau social democraţie cu accente liberale. Nu, ciudăţenia ALDE rezidă în  importanţa pe care o are, chiar şi cu scorul mic de la alegeri. În sensul că ei sunt la butoane. Au cam luat locul UDMR, lucru care mă bucură nespus. Deşi, s-a văzut clar, a sărit şi maghiarimea în căruţa puterii, cum face de un sfert de secol. Dar să revenim la ALDE, şi mai ales la cel din Arad.

Am trăit  extazul şi agonia, alături de prietenul meu Florin Galiş. A candidat şi era foarte aproape să devină senator. Şi când spun foarte aproape, chiar aşa e. Între el şi locul din Senat au stat doar voturile românilor de pe coasta de vest a Statelor Unite. Adică USR. Adică, ca să nu vă mai întrebaţi aiurea, chiar că Soros. Fără poveştile de pe la televitziuni, nu, doar aşa, pur şi simplu. Aşa că ALDE Arad a rămas fără reprezentant în Parlament. Dar această pierdere nu se datorează doar ascensiunii USR, electoratului pe care o mână de oameni i-a convins ceva mai greu, ci mai ales unei infecţii fungice născute înăuntrul acestui partid. Care infecţie a costat foarte mult. Mai exact doi parlamentari, un senator şi un deputat. Acum, ştiu că în ALDE se face curăţenie, viruşii sunt cunoscuţi şi, în mare parte, curăţaţi, vine sânge proaspăt şi, încă, necontaminat. Întrebarea, însă, rămâne: de ce? De ce ai face contracampanie propriei formaţiuni politice? Răspunsul e unul cu variante, hai să spunem, multiple. Primul ar fi o lucrare externă. Pe sistemul binecunoscut în Arad (nu dăm nume, că dacă îl rostim de trei ori, reapare). Al doilea, cel mai plauzibil, e acela conform căruia, dacă organizaţia are rezultate proaste, conducerea este schimbată, şi bum, vin oamenii care „au pus osul”. E un scenariu bun, dacă îţi faci bine temele. Dacă nu ai nici o legătură cu realitatea, cum a fost în cazul acestor triste figuri aproape politice, care mizau pe un sprijin inexistent de la centru, eh, atunci e cum zice francezul: desolee.

 

Asta e. Morţii cu morţii, vii cu Ministerul Apărării. Sau, cel puţin, aşa se aude.

Basil Muresan, 6 ianuarie 2017 8:45