Acum câteva zile, un bun prieten de-al meu m-a sunat, exultând de bucurie. Fata lui plecase din ţară, ca să studieze fotografia în Anglia. Bucuria prietenului meu m-a uimit peste măsură, mai ales că plăteşte vreo câteva mii de lire sterline pe an pentru studiile fetei. Era atât de bucuros, că nu am putut să nu mă întreb dacă nu cumva a luat-o razna, mai ales obişnuit fiind cu români de bine, care înnebunesc subit.
Şi, iniţial, nu i-am dat dreptate prietenului meu. De ce să studiezi afară, când şcoala românească e atât de serioasă? De ce să exportăm inteligenţă şi să-i lăsăm pe vestici să ne folosească şi consume capacităţile? M-am oprit din cugetările mele deşănţat patriotice, pentru că imaginea din oglindă îmi aducea aminte de Iliescu şi Vadim. În fond, fiecare părinte are dreptul şi datoria de a se gândi la binele copilului său. Dar, oare, se gândeşte?
Oare părinţii care le toarnă de mici copiilor frica de ţări străine, patriotismul exclusivist şi rupt de lume, credinţa falsă cum că nicăieri nu-i ca acasă, oare aceşti părinţi fac asta dintr-un instinct de protejare a progeniturii sau din cel mai făţarnic egoism cu putinţă? Oare nu pentru a spera în ajutorul copiilor, la bătrâneţe, cu costul imens al închiderii porţilor spre afirmare? E obiceiul acela, cu copiii care se sacrifică, la rândul lor, pentru părinţi, în acel cerc vicios numit viaţa în România. Foarte mulţi copii apar tocmai de asta. Copacul sădit, şi casa cu termopane, şi copilul, atât de necesar pentru a fi considerat un om împlinit, sunt doar vagi reflectări ale unei sărăcii care nu se opreşte la buzunare, ci sapă adânc, în suflet şi în albul ochilor.
Astăzi am fost pe internet şi am văzut, absolut întâmplător, un site de fotografie dedicat tinerilor, un fel de expoziţie virtuală, imensă, sponsorizată de mari galerii de artă. Oricine poate să-şi posteze acolo lucrările. Se fac selecţii, concursuri şi se dau burse. Există interesul de a descoperi talente, de a încuraja competiţia curată. Asta în timp ce, la noi, intelighenţia are de ales între a crăpa de foame aici sau a emigra, ca să spele pe jos cafenelele Parisului sau să se vândă străinilor. Pentru că, nu-i aşa, aici câştigă cel fără frică, ruşine, educaţie sau bun simţ. Suntem ţara lui Papură Vodă, sau, mai bine, a lui Becali Vodă, sau a împăratului Iulian, sau a regelui Cioabă.
Tânăra generaţie, devenită degeneraţie, e doar o cifră în statistici, există doar în campaniile electorale şi la raportările de sfârşit de an. Protecţia socială a tinerilor, ca şi întregul concept de protecţie socială în România, e o glumă sinistră. Talentele potenţiale devin alcoolici, drogaţi, curve de italieni şi toate celelalte şabloane ale faunei locale de rataţi. Şi pe ăştia se bazează părinţii. Semnul mirării atunci când li se fură pensiile, pentru a fi date pe votcă şi seringi, nu îşi are rostul.
Aştept cu interes următorul bacalaureat, să văd, din nou, cum se bucură tinerii, dar mai ales părinţii lor, că au ajuns carne de tun.
