Pe undeva, pe la jumătatea lui iulie, la o oră destul de târzie m-a sunat Gabriel. Cred că era ușor amețit. Părea extrem de volubil, nici măcar nu s-a scuzat. Poate la Paris, în fond, era încă o oră rezonabilă. Mai ales că, din capul locului, mi-a spus să mă pregătesc sufletește pentru „o mare și plăcută surpriză”. Așa s-a exprimat. Ardea de nerăbdare să-mi spună și, probabil din cauza asta, începuse să se cam bâlbâie, părea să nu-și mai găsească odată cuvintele. Mă rog, deși inițial am fost ușor deranjat, chiar din clipa în care am văzut numărul pe ecranul ușor încețoșat al telefonului meu demodat, am devenit brusc intresat, trebuie să recunosc. Nu mai sunt beneficiarul unor surprize plăcute, de mai multe sute de ani. Și nu mai aștept decât vești proaste, vorba poetului. Geo Dumitrescu, dacă bine-mi aduc aminte. Trebuie să recunosc, copilul din mine a devenit brusc interesat. Mai exista în mine o brumă de copil, așadar.
„Berenice a divorțat!” Cu asta începea marea veste. În felul acesta s-a exprimat, sărind deja peste orice altă introducere. Trebuie să recunosc, inima mea a devenit instantaneu vulnerabilă. M-am gândit, instantaneu, la Berenice Bejo. Nu știu de ce. Probail pentru că nu cunoșteam o altă Berenice. Cred că natura a lucrat foarte mult, pentru ca femeia aceea, actrița aceea să ajungă la o asemenea desăvărșire a formei.
A urmat o suspect de lungă pauză, pentru că Gabi tăcea suspect iar eu încă încercam să mă dezmeticesc.
„Berenice este interesată de tine!”, au fost următoarele lui cuvinte. Sigur că inima mea a devenit complet expusă. Prin cap mi-au trecut o mie de chestii, în același timp. Sigur că nu putea fi vorba de Berenice Bejo. Nu putea fi vorba despre ea, nici vorbă. Dar eu mă gândeam, în continuare, la Berenice Bejo. Nu este exclus ca, în acele momente, să fi început deja să visez. Mintea are o rapiditate formidabilă. Iar inima o ia razna. Dar nu, nu putea fi vorba despre ea. Nici o conjunctură nu putea duce spre ea. O întâlnire între Gabi și Berenice, o întâlnire în trei, Gabi, Andreea și Berenice îmi părea cu totul și cu totul imposibilă. Gabriel este un specialist în mecanica fluidelor. Și un bun zugrav, în timpul liber. Pentru propriul apartament. Doar pentru propriul apartament. Situat în Joinville le Pont. Undeva în zona a III-a a Parisului. Pe 2 Avenue, Jean Jaures, nu mai știu la ce număr. Dar Gabriel nu are nici o legătură, dar absolut nici o legătură cu arta. Cu filmul. Cu eternul feminin, nici măcar atât. Gabi este un tip tehnic, practic, așezat și, n-aveam nici o îndoială, dacă ar avea o fărâmă de timp liber, când eventual ar fi putut s-o întâlnească pe Berenice, cu totul și cu totul întâmplător, de altfel, ar fi valorificat-o la maxim, pe marginea unei ape. Sau la vânătoare, mai nou. Iar de Andreea, ei bine, de Andreea ce să mai vorbim, ce să mai vorbim. Ei bine, Andreea cu greu și-ar mai scoate capul din cărțile ei de economie. Că e la servici, că-i acasă.
Când Gabi a spus „Berenice este îndrăgostită de tine!” eram deja varză. Pentru că asta era deja prea mult. Îți taie respirația. Dar și pentru că, și doar atunci m-am gândit, de unde ar fi putut să știe el că eu văzusem „The artist”, pentru că nimeni altcineva nu știa. De unde știa el că devenisem atât de sensibil la Berenice Bejo?
Apoi în telefon am auzit-o pe Andreea, care, în puține cuvinte, surâzând (am simțit asta), mi-a spus că Berenice este o cunoștință de familie, care tocmai a divorțat de nu știu cine, după o prelungită căsnicie criminală. Mi-a recomandat-o ca fiind o fată bună, cuminte. Așa s-a pronunțat. (Nu mă interesează fetele bune, nu m-au interesat niciodată. Sunt un estet. Nimic mai mult. Și nici mai puțin.) Nu are 40 de ani împliniți. (Da, cam prea tânără pentru mine.) Și este, de mai multă vreme, îndrăgostită de mine. Mă rog, desigur îndrăgostită era un fel de-a spune. Cu ghilimelele de rigoare. Văzuse o poză, făcută în urmă cu vreo 10 ani, în care eu și Gabriel țineam în brațe o știucă de vreo 10 kilograme. Un monstru cu gura deschisă, cu dantură perfectă și letală. Un crocodil, ce mai. Pe atunci Gabi și Andreea veneau în țară în fiecare vară. Preț de două săptămâni. Și, în acea poză, după spusele Berenicei, eu aș arăta, vezi doamne, extrem de bine, și aș aduce, cumva, cu George Clooney. (Da, mi-aduc și eu aminte de fotografia aceea. Mă avantaja, arătam mult mai bine decât în realitate, aparatul mințise frumos, în favoarea mea, dar eu unul nu vedeam nici o legătură, dar absolut nici o legătură cu George Clooney. Dar remarca mă flata, cumva, trebuie să recunosc. În fine.)
După care am vorbit unele nimicuri cu Andreea, după care am vorbit alte nimicuri cu Gabriel. Totuși, la un moment dat, Gabi mi-a spus că surprizele nu s-au încheiat și, să mă țin bine, va trebui să trec cu buletinul luni (era început de week-end, vineri), pe la agenția de zbor și adresa pe care mi le va indica prin sms. Să întreb de un anume domn Claudiu. Pentru a-mi ridica biletele de avion. Pentru că eram proaspătul beneficiar al unor bilete de avion. Cu Timișoara, ca punct de plecare și de întoarcere. Timișoara-Paris (Bauvais). Gata rezervate. Gata plătite. Dus, întors. O săptămână la Paris. (O săptămână la Paris!) La jumătatea lui septembrie. Pe scurt, trebuia să ajung odată-și-odată acolo, a continuat Gabi, și trebuie s-o cunosc și pe Berenice. N-aveam ce pierde. Dacă în patria mea natală nu mai reușeam să-mi mai găsesc jumătatea, acum în toamna vieții mele, poate va trebui să mă duc până în Franța.
Nu, am spus, trebuie că vă țineți de glume. Ar fi prea mult. Chestia cu această anume Berenice, treaba cu plecarea. Prea mult pentru mine. Bun, Gabi m-a convins, în cele din urmă, că lucrurile erau cât se poate de serioase și adevărate, îi amânasem destul, an de an, nu le întorsesem vizitele, măcar o dată, în ciuda promisiunilor anuale, bla, bla. Oamenii se simțeau demult datori. (Oamenii nu mai percep noblețea și unilateralitatea actului gratuit.) Cu mine nu se mai putea, decât dacă eram pus în fața faptului împlinit, etc, etc. Așa că trebuia să-mi rezolv concediul, aveam timp, etc,etc.
După ce am închis, mi-am dat seama că toată liniștea vieții mele (atâta câtă o aveam), tocmai începea să se ducă pe apa sâmbetei. Așa, dintr-odată. Era pentru prima dată când, după multă vreme, cineva hotăra în dreptul vieții mele. Ce mizerie! Ce Berenice? Mă obișnuisem, de atâta vreme, să stau singur. Fără ca vreo femeie definitivă să-mi mai sufle zi de zi în ceafă. Nu cred că aș suporta pe nimeni, pe lung parcurs. Și, în aceeași măsură, nimeni n-ar putea să mă suporte. Așa sunt eu, defect. Și ce Berenice, că doar n-o fi Berenice Bejo? Cine știe ce epavă, doamne iartă-mă, care-și cosmetizează, cu mult meșteșug, o fațadă grav-avariată. Marcată decisiv și definitiv de timp și necazuri. Iar Parisul, ei bine, Parisul nu mă interesase niciodată. Cât o fi el de Paris. De ce m-ar interesa? Turnul Eiffel, „macaraua aceea imensă”, așa-l numisem în ultimul meu roman, nu-mi trezise niciodată curiozitatea. Nu sunt amator de excursii, de ieșiri, de călătorii. Nu sunt preocupat de geografiile exterioare. (Sunt mult mai interesat de „geografiile” interioare. De interiorul omului. Al meu, mai ales.) Nu epuizasem nici județul Arad. Nici măcar municipiul Arad. Îmi iubesc orașul. Mă simt bine în el. Ce să caut, atunci, la Paris? Și, și, și…cu avionul! Toate ca toate, dar asta le întrecea pe toate: cu avionul! Acesta era marele șoc. Aceasta era, în fond, marea surpriză. Nu Parisul, nu Berenice.
Nu reușesc să adorm, mă gândesc la…avion. Prima și ultima dată am zburat prin 95, cu un tractor. O aeronavă Antonov. De la Arad la București. Când, la scurt timp după decolare, am văzut, pe geamul avionului, unde mă aflu, când am văzut căsuțele mici, mici și tot mai mici, am știut că de acolo nu mai există salvare. Un automobil, dacă se mai defectează, poți să-l tragi pe dreapta, îl mai repari, ba îl poți chiar abandona, fără nici un risc, dar un avion… Fie Antonov, fie Boeing 747. Primul meu gând a fost să mă duc la pilot, să-l rog să ne întoarcem. Eu unul trebuia să mă întorc. Până nu era prea târziu. Până încă era posibil. Aveam alte treburi, în viața asta, nu să mă prăușesc.
Apoi m-am liniștit. Mai erau două luni, până la primul avion. Pentru că nu era doar unul, ci două zboruri (în cazul că mai era cazul de un al doilea!), în decurs de numai o săptămână. Dar mai erau două luni pline, până la prima decolare. Un time-out impresionant. Două luni. O viață de om.
Luni seara mă sună din nou Gabi, conform înțelegerii de vineri. Îi confirm că am luat biletele pentru zborurile WizzAir. (Îmi găsisem cu greu cartea de identitate. Era pusă bine. Un alt mod de a pierde ceva. O folosesc rar, mai mult la patru, cinci ani, când mă duc să votez. Încă sunt un cetățean implicat, interesat. Încă nu m-am resemnat definitiv. Îl cunoșteam pe „domnul Claudiu„. Mă cunosc cu trei sfert de Arad, de altfel. Am lucrat cu el, cu ani în urmă, după anii 90. Tipul nu mă place. Nu m-a plăcut nicodată. Din habar n-am ce motive. Mă rog, nu e singurul. Și nu-i o noutate. Sunt obișnuit și, oricum, nu-mi mai bat capul.) Gabi mă întreabă de locuri, 9 E, îi răspund, la dus. Mai în față, îmi precizează. La întoarcere? 11 E. Vorbesc deja cu o oarecare competență despre zbor. Parc-aș face-o de o viață. Parcă aș fi trăit între două avioane. Totuși, la finalul convorbirii îi spun, nu mă pot abține, că „mă cam tem” de drumul cu avionul. Mă sfătuiește să mă duc la farmacie, se găsesc medicamente. N-o să-mi fie greață, să nu-mi fac probleme. Există, în fond, tot felul de tablete, pentru orice fel de călătorie: cu avionul, cu vaporul, etc. Nu înțelege. Eu nu-l înțeleg. Oamenii sunt inconșienți. Unii oameni sunt total inconștienți. Cu siguranță, unul dintre noi nu este normal. Și nu cred că acela sunt eu.
În seara de marți vorbesc la telefon cu mama. Îi spun de Paris. Nu și de Berenice, normal. Se bucură pentru mine, ca un copil. Îi spun c-o să am emoții, în privința zborului. Mă liniștește, îmi spune să mă încred în Dumnezeu, el este la cârma tuturor lucrurilor. Cine mă păzește pe pământ, mă va păzi și în aer. Mama are o credință mare, știu. Pun cap la cap cele două seri și-mi dau seama că nu poți zbura liniștit decât în două situații: ori ești un mare inconștient, ori ai o mare credință. Una din două. Nu sunt nici într-o situație, nici în cealaltă. Nu sunt inconștient, iar credința mea este firavă. Zeci de ani m-am crezut dependent doar de mine, m-am încrezut doar în mine.
Nu știu aproape niciodată cum va arăta un mâine. Sunt un suflet complicat și imprevizibil. Poate de aceea, desigur, în chip neașteptat, vin zile în care mă bucur că voi merge la Paris. Voi merge la Paris! Pur și simplu, mă bucur. Pur și simplu, uit de avion. Zborul este încă departe. La distanță de două luni calendaristice. La o viață de om. Dau vestea în stânga și-n dreapta. Dau vestea celor care știu că nu mă invidiază, într-o astfel de situație. Nu vreau să stârnesc invidii, de regulă. Nu mă interesează. Dar nu întotdeauna reușesc. Nu vreau să am nimic, cu nimeni. Vreau să fiu lăsat în pace. Sunt cam sătul de toate. Și cam de toți. De mine, în primul rând. Sunt comod și obosit. Obosit de viață. „Sunt obosit de viață și mi-e frică de moarte.”, scrisesem undeva, în ultimul meu roman. Încă nepublicat. Rămas în sertar pentru totdeauna, cel mai probabil. Dar, dar, dar…încep să mă pregătesc de Paris. Un entuziasm neașteptat mă duce înainte. E o provocare, la urma urmei. Și o oportunitate de a învinge. De a te învinge. De a-ți testa și depăși limitele. Memoria mea începe să recupereze din informația pe care a depozitat-o, în decursul vieții mele, referitor la Orașul Luminilor; informație în primul rând și aproape exclusiv culturală. Încep să adun alte și alte cunoștințe despre marele oraș. Din toate domeniile. Apelez la net. Nu am net, nu am dotarea tehnică necesară. Nu mă pricep. Nu vreau să mă pricep. Sunt un tip demodat. Vreau să rămân un tip demodat. (Ce prostie, în fond!) Dar mă ajută un văr primar. Îmi procur câteva ghiduri turistice. Cu multe date și multe poze. Colorate. Pe hârtie de bună calitate. Lucioasă. Văd filmulețe cu Parisul. De tot felul. Documentare, mai ales. Ușor, ușor intru în atmosfera marelui oraș. După câteva zile, mă consider deja un parizian. Cu acte-n regulă. Ce mică-i lumea, totuși! Deja știu „totul” despre Paris. Aproape că nu mai trebuie să mă duc acolo. E ca și când aș fi fost. E ca și cum trăiesc deja acolo. Știu că va trebui să ajung în Cartierul Latin, pe Rue Odeon, nr.21, unde Cioran și-a trăit ultima parte a vieții. Musai trebuie să ajung și în Montmartre, cartierul artiștilor. Asta înainte de orice. Am urcat deja în cel mai înalt punct al orașului, la Sacre Coeur. Toată metropula se vede de acolo, e la piciarele tale. O întindere nesfârșită de construcții albe, un alb spălăcit, dusă până dincolo de linia orizontului. Fabulos! Cunosc deja pe dinafară terasa aceea lungă de lângă Sacre Coeur, cu măsuțe mici, rotunde și cochete, cu un singur picior. Cu fețe de masă drăguțe, în două culori, alb cu roșu, unde se poate bea cea mai bună cafea din lume. Îmi place pavajul pietruit al zonei. Arhitectura este superbă, aproape la fiecare pas dai peste un cadru remarcabil. Ochiul artistului din mine încă nu s-a închis. Dar străzile sunt aglomerate și îmi par prea înguste. Orașul se sufocă, nu poate respira. Undeva, coborând, dau de un șir de vreo treizeci de motociclete, parcate la marginea trotuarului. Cadru remarcabil, fără discuție. Ochiul se bucură, plămânul suferă. Champ Elisee îmi pare lungă și largă. Cu semafoarele de rigoare și multe, multe treceri de pietoni, traversate de oameni de toate culorile. Ajung, cu ușurință, la Notre Dame. Mă informez temeinic, mă documentez. Dar rămân șocat. Nu voi merge acolo, cu certitudine. Notre Dame este catedrala Diavolului. Asta e părerea multora. Mi-o însușesc. Altfel nu-mi explic statuile ciudate ce o împresoară, și care fac cumva, undeva, la o anume înălțime, corp comun cu construcția. Ba, aflu, ar exista și în interior. Niște reptilieni, reprezentări respingătoare, înfricoșătoare, diabolice. Care ar fi menite să păzească catedrala, vezi doamne, de atacurile Diavolului. Nu mai înțeleg nimic. Altfel, construcția arată bine, nimic de zis, dar pe Dumnezeu îl găsești, mai degrabă, într-o bisericuță anodină. De la țară. Cărămizile și mortarul nu înseamnă mare lucru. La Luvru nu mă duc. Nu rezist să stau la o coadă atât de mare. Și nu am timp de muzeu. Aflu că aș avea nevoie de patru luni, puse cap la cap, pentru a putea zăbovi cât-de-cât asupra fiecărei opere de artă, în parte. Voi fi la Paris doar pentru o săptămână și, o săptămână la Paris nu înseamnă nimic. Mai bine nu te-ai duce. De la o lună în sus, în cel mai rău caz. Sigur că mai citesc o mie de alte amănunte. Unele la zi. S-a introdus amenda de 68 de euro, pentru răhățelul de câine, pe care-l tre să-l iei, frumos, în cutiuțe speciale, ca să-l depui doar în tomberoane special amenajate; 68 de euro pentru chiștoacele de țigară aruncate pe trotuar. De ce 68, de ce nu rotund? De ce nu 65, de ce nu 70? Și alte, și alte, și alte. Așa că, răpus de oboseală, mă retrag pe malul Senei, cu ambarcațiunile ei, ancorate la mal, îngrămădite în cadre superbe, una lângă alta. Îmi place Sena, îmi place, în egală măsură, afluentul ei, Marna. Aici, de pe insula Marnei din Joinville le Point, pescuiește de regulă Gabriel. Un număr însemnat de cormorani pândesc insistent apa. Asta îmi spune că „balta” are pește. Și are. Crapi mari. Somni imenși. Doi pescari dau la artificială, în lansări lungi și recuperări line, cu chaduri mari, cât palma. Asta înseamnă că există răpitori monstruoși. Animale. Un altul se pregătește, la mică distanță, își aliniază pe stativ cinci bețe, simetric, unele lângă altele. Dă staționar la râmă groasă, de parc, cel mai probabil. Peștii sunt pierduți, nu mai au nici o șansă. Pescarul din mine n-a murit. E clar, deja mă simt ca un parizian care, cu dezinvoltură și nonșalanță, se plimbă pe străzile Aradului. (A, era să uit, braseriile, ei bine, da, braseriile!) Mai mult, încep să mă gândesc și la Berenice. Sigur, nu mi-am făcut nici o iluzie, de la bun început, în privința ei. Nu-mi mai fac de multă vreme nici o iluzie, în privința vreunei femei, de altfel. Aproape că nu mă mai interesează subiectul. I-am spus-o, într-una din seri și lui Gabriel, care-mi sugerează, discret, măcar o aventură. Nu mă mai interesează nici aventurile, sunt sătul de toate, de toți și mă simt obosit. Pe bune, în perioada mea „pariziană” aproape uitasem de Berenice. Că doar n-o fi Berenice Bejo, nu?! Și, totuși, dar dacă? Dar dacă?…
Dar, după câteva zile, într-o dimineață, la trezire, îmi aduc aminte de avion. Pericolul se apropie, chiar dacă-mi ascund capul în nisip. Oamenii sunt cu adevărat inconștienți. Intru deja în categoria lor? Documentare peste documentare, cu privire la chichițele care provoacă accidente de avion. De fiecare dată altceva. Ceva nou, o chestie imprevizibilă. Și inevitabilă. E clar, omul nu va putea niciodată controla totul. Atâtea și atâtea accidente aviatice. Și recente. Când ți-e lumea mai dragă, pe burtiera plasmelor apare anunțul catastrofei. News alert. Chestia cu avionul îmi stă în gât. Îmi răpește și eclipsează orice bucurie. Îmi anulează entuziasmul. Îmi taie tot elanul. Vorba laponului. Chiar nu vreau să-mi pierd viața într-un mod atât de stupid și de spectaculos. Și de inconștient. Vreau să mor în patul meu. La o vârstă apreciabilă, dacă s-ar putea. Asta vrea oricine, în fond. Îmi spun că trebuie găsită o soluție. Sunt un om care găsește soluții. N-am adunat degeaba o grămadă de fire albe. Aș merge pe jos, dacă aș putea. În fond Badea Cârțan a plecat pe jos până la Viena, îmi spun. Cu autocarul nu mă încumet. S-au adunat prea mulți ani, în dreptul meu, pentru un drum atât de lung. Și-atunci, mi se aprinde o luminiță, la orizont se arată o mare soluție: trenul. Dar dacă există tren direct, Arad-Paris? Ar fi nemaipomenit. Oricât ar dura. Mai mult, aș putea vedea, de pe geamul vagonului, o grămadă de Europă. Viena, probabil, Munchen, probabil, sate, orașe, păduri austriece, câmpuri germane. Chipurile oamenilor străini, văzute în mare viteză. Chipul femeilor. Pariziencele, inclusiv femeile cosmopolite de acolo îmi par, din perioada studiului documentar, remarcabile. Dar lipsite de farmecul româncelor. Ceva le lipsește, îmi pare. Bărbații îmi par relaxați, suficienți și riguroși. Dar, de când și până când mă interesează pe mine bărbații?! În afară de Pavel și Pamuk, nimeni nu pare să-mi mai spună nimic. Exagerez, desigur. În deplină cunoștință de cauză și nu fără un zâmbet.
Nu am răbdare și, desigur, sun la agenția de voiaj. Nu, nu am tren direct Arad-Paris, mi se raspunde. O doamnă amabilă, atipică, surprinzător de amabilă. (Nu mai sunt cumva în țara în care cred că sunt?!) Va trebui să schimb. La Viena și Frankfurt, se pare. Cu plecare din Arad după ora unu, noaptea. Costurile sunt în jur a o mie și ceva de lei. E un termen de promoție. Sau cum s-o fi numind. Mă integrez, îmi convine. Parcă ar mai fi o variantă, un tren de dimineață, la o oră mai rezonabilă, cu schimb la Budapesta și Munchen. Îmi place, sună bine. Mă mișc, deja, printre marile capitale ale lumii. Eu, care, până mai ieri, abia dacă mai făceam cîte-un drum de Tauț sau Tămașda. Dar nicăieri nu e ca la Tauț. Nici ca la Tămașda. Oriunde ai pune degetul, pe harta lumii. Doamna surprinzător de amabilă îmi spune că va trebui să aștept, va trebui să intre pe net. Devin, și în semn de recunoștință, excesiv de politicos. (Am uitat, parizienii sunt de o politețe excesivă, enervantă chiar. „Merci” în sus, „pardon” în jos. La tot pasul. Rezultatul a sute de ani de cultură și civilizație, desigur.) Doamna surprinzător de amabilă devine și mai amabilă. Dar net-ul nu merge. Ghinion, vorba electorală a președintelui. Să revin. Sau să trec mâine, cel mai bine, e mai simplu decât pe telefon.
Încep să iau cu totul și cu totul în serios varianta trenului. Oamenii se tem de avion, orice ar spune. Nu degeaba aplaudă ca bezmeticii, după fiecare aterizare. Eu, după două ore și ceva de mers cu trenul, de ce nu aplaud, când ajung în gara de destinație?! Pământul e pământ, orice s-ar spune. O să le plătesc cunoștințelor mele biletele de avion. Doar n-o fi o avere. Doar au fost luate din timp, la un preț accesibil, într-o perioadă turistică moartă. Probabil. Doar acum îmi dau seama, nici măcar n-am întrebat, la agenția de zbor, cât au costat. Sunt atât de aerian! Încep să mă consult, în stânga și-n dreapta. E greu cu trenul, va trebui să mergi la 24 de ore. O zi întreagă, mi se răspunde, de peste tot. Toată lumea mă descurajează. Și, dac-ar fi numai atât. Dar, problemele apar la schimbarea trenurilor. Gările din Occident nu sunt gara Timișoara. Cu 10, 12 linii, plasate una lângă alta. Și pe orizontală. Gările occidentale pot fi ele însele niște mici orășele. Întortocheate. Total necunoscute. Și trebuie să cunoști o limbă, măcar o limbă de circulație, ca să te descurci. Engleza, de preferință. Măcar engleza. Cum o scoți la capăt, altfel? Cum găsești trenul? Poate mai ai de cumpărat locul, cu siguranță trebuie să-ți cumperi loc. Ca să nu fii dat jos din tren, în ceva gărulețe austriece. Sau germane. Ori, eu știu doar o boabă de franceză. Învățată în liceu. Și o brumă de engleză. De pe vremea când ascultam muzică la radio Europa Liberă. Da, trebuie să recunosc, sunt un tip înapoiat. Sunt un demodat. Chestia asta, din care mi-am făcut un slogan, îmi face deja șicanele de rigoare. E inadmisibil să te lauzi că nu ști.
Seara, Gabriel îmi spune că Berenice deja mă așteaptă. Îl somez să o prevină, biata femeie nu trebuie să se amăgească, nu voi fi decât o dezamăgire, din probabil aproape toate punctele de vedere. Mă somează, la rândul lui, să nu uit, să trec pe la farmacie, pentru a-mi lua medicamentele de rău de avion. Să nu-mi fie greață, să nu mănânc mult, înaintea zborului, să mănânc ceva anume, etc. Nu-i răspund, nu înțelege. Nu vreau să-l fac să înțeleagă, cel puțin deocamdată. Mai mult, imediat după ce închidem, imaginația mi-o ia razna (defect „profesional”, desigur) și mintea mea încropește un scenariu. Mă văd intrând într-o farmacie, iar acolo se derulează următorul dialog:
Eu: Sărutmâna, vă rog să mă ajutați, nu știu, nu mă pricep, nu sunt un om umblat, ceva medicamente aș vrea, pentru zborul cu avionul.
Farmacista: Vomitați? Să nu vă fie rău, pentru greață?
Eu: Nu, pentru…prăbușirea avionului!
Farmacista (iritată, inițial, apoi gustă gluma, intră în joc și face, la rândul ei, una memorabilă): Ăăăă…Rețetă-aveți?! (Râdem amândoi, de explodează farmacia.)
Mă umflă râsul. Râd singur. Fac haz de necaz. Sunt un om care imaginează situații și formulează formulări. Nu sunt făcut să zbor.
A doua zi, încă de la prima oră, atac agenția de voiaj. Trebuie să-mi definitivez plecarea, ce mai. Incertitudinea asta deja mă scoate din sărite. Mă macină. Dau peste aceeași doamnă superamabilă, dar lucrurile se complică. Mai intră în discuție alte și alte schimbări, Karlshrue, ceva alte mici orășele, indiferent de rută, etc. Încep să mă dezumflu. Doamna îmi recomandă să consult alt program de net, mult mai credibil. Sunt deja dezumflat. Știu deja că nu voi mai lua trenul. Funcționara îmi scrie pe un bilețel o trimitere la net. La care ea nu are acces. Îi spun că nu mă descurc. Îmi sugerează să apelez la cineva. Plec, resemnat. Știu că nu mai iau trenul. Știu că nu voi apela la nimeni. Nu mai știu să cer ajutorul cuiva. Nu mai vreau și nu mai pot, de suficient de multă vreme, să mai cer ajutorul cuiva. Nu-mi trebuie mult timp, ca să-mi dau seama că-mi rămân doar două variante: iau avionul, cu orice risc sau, de ce nu?, renunț la plecare. Nu mă obligă nimeni, în fond. Ok, o să se supere ceva lume, dar nu sunt primii și, probabil, nici ultimii. I-am dezamăgit pe destui, în viața asta. C-or mai fi doi sau trei, ce mai contează? Mă dezamăgesc și tot dezamăgesc pe mine, în primul rând, mai mult ca pe oricine.
Mă gândesc la mama. Îi invidiez, la modul pozitiv, credința mare. De ce n-o am? De ce nu m-am preocupat mai mult? Cu sănătatea inconștienței nu m-am născut și, de-acum, nu mai am nici o șansă s-o dobândesc. Decât dacă mi-aș pierde dreapta judecată. Cumpăna dreaptă a lucrurillor. Dac-aș fi ca mama. Dar ea are în spate zeci de ani de credință. Nu câțiva, ca mine. Și s-a născut cu o sănătoasă structură interioară. (Deja încerc să-mi caut justificări.) Undeva, în Evanghelii, apostolii îi cer Domnului să le mărească credința. Aveau mare nevoie. Deși erau, de ceva vreme, în proximitatea Lui. Se simțeau slabi, neajutorați. Voi zbura, după ce mă voi pune la punt cu credința, dacă se poate spune astfel. Acum simt că nu pot pleca la Domnul meu, nu mă pot întâlni cu El, nu mă pot justifica. Mai am destule lucruri de pus la punct, în viața mea, pe care le-am tot amânat. Bine că încă sunt în viață, să mai pot repara ceea ce mai e de reparat. Cum m-aș putea prezenta nepregătit în fața marelui Dumnezeu, cu temele nefăcute?! Mă va întreba ce am înțeles să fac din viața mea, care este bilanțul ei? Dar eu, vai, deși am aflat atâtea și atâtea despre cer, sunt încă atât de terestru. Atât de terestru. Da, nu sunt încă pregătit „să-mi închei socotelile cu viața„, vorba lui Dostoievski.
Urmează o ultimă perioadă, în care hamletizez zi și noapte: ba mă duc, ba nu mă duc. Ba zbor, ba nu mai zbor. Lumea intră-n febra dinaintea plecării. Două luni au trecut ca o clipă. Timpul ne minte. Gabi îmi spune că Berenice se gândește tot mai mult la mine. Eu mă gândesc tot mai mult la…avion.
Cu două seri înaintea plecării, mă decid să-i spun lui Gabi adevărul. Nu pot să mă duc. N-am încrede în avioane. Simplu. Bărbătește. Ce atâta maimuțăreală. Aș fi putut să găsesc cu ușurință un pretext, dar nu vreau să mint. Nu vreau să mai mint. Nu trebuie să mai mint. Îl sun. Îmi închide, mă sună. (Are gratuit):
-Maestre, îi spun răspicat, în cuvinte rare, cu pauze mari, nu mai pot să vin, mă tem de drum, am o presimțire, mă tem că o să mă prăbușesc….(Aș fi vrut să mă adresez cu „maître”, dar, știind deja că n-o să mai plec la Paris, deja nu mă mai simțeam a fi parizian. Gata cu Parisul, gata cu Franța, gata cu limba franceză.)
Gabi tace. Este uluit, desigur. Eu tac. Amândoi tăcem.
-Tu vorbești serios?, mă întreabă într-un târziu.
Simt, în vocea lui, că este supărat. Că i-am produs o mare supărare. Poate o dezamăgire. Omului ăsta, familiei ăsteia, sincer, chiar i-ar fi făcut plăcere să mă vadă. Mai există oameni dispuși, mai există oameni disponibili, pe lumea asta. Mai există oameni vii. Nu toată lumea este sătulă, nu toți sunt obosiți, nu toți sunt morți.
-Da, vorbesc serios.
-Tu vorbești serios?, mă mai întreabă o dată. Sau glumești, cum o faci deseori?, mă întreabă.
Îi simt în voce o mare părere de rău. Simt o mare părere de rău pentru părerea lui de rău. Cum aș putea să mai repar?
Sau, mă întreabă, te temi că ai să te probușești în brațele unei stewardese?!
Da, aceasta era replica, acum încă mai pot să mă răzgândesc, acum încă pot să îndrept.
-Cum de ți-ai dat seama?!, îl întreb. Îmi ghicești gândurile?
Izbucnește în râs, bucuros. Râd și eu, imediat, dar nu e râsul meu. Știu, din acest moment, că voi lua avionul. Mă simt deja ca un condamnat la moarte. Poate mai am doar câteva ore de trăit. Sunt de o luciditate catastrofală.
În ziua dinaintea plecării îmi iau, cu durere în suflet, adio de la oraș. Orașul meu. Poate mai respir aici pentru ultimele ore, mă gândesc. Cafeaua de dimineață, luată de la o gheretă dărăpănată. Băută ambulant, pe parcursul unui ceas întreg. Uruitul tramvaielor. Nu mă văd cu colegii, sunt deja într-o vacanță de două săptămâni. Dimineața fusese răcoare, dar la amiază se face călduț. O lumină clară, inegalabilă, imperială. Totul, ca pentru ultima dată. Fețele oamenilor, oboseala și trecerea anilor de pe chipul bătrânilor, farmecul femeilor tinere, larma copiilor, curgerea Mureșului, totul. ”Închideți fereastra, e prea frumos!”, spune Goethe, înainte de a muri. Încă mă mai leg de această lume lipsită de consistență. Primul taximetrist pe care-l abordez, în parcarea de la spitalul județean, mă va duce la Timișoara. Pentru 150 de lei. Nu negociez. La ce mi-ar mai folosi? La ce-mi vor mai folosi banii, din moment ce este suficient de probabil că voi muri. Totul rezolvat. „Rezolvat”! Nu sun pe nimeni, nu mai sunt legat de nimeni, nu vreau să fiu legat de nimeni. O ultimă convorbire cu Gabriel. Ultimele detalii. Dimensiunile sacoșei, scenariul filtrului de la aeroport, derulat step by step. Să nu uit buletinul, să nu uit biletele de avion. Aeroportul din Timișoara mai arată a aeroport, dar Paris-Bauvais e uluitor de simplu. Nici nu știu cât e de simplu. Ca autogara din Sebiș, îmi imaginez. Apoi mă sună Gabriela. N-a mai făcut-o, de luna trecută. Obișnuitul telefon lunar. Vrea să știe din nou dacă nu mă mărit, desigur. Nu-i răspund. Nu, nu mă mărit. N-o iubesc, n-o plac, nu mă interesează. Dar n-am puterea să-i spun direct. Nu vreau s-o rănesc. Aproape toți, la urma urmei, îl iubim pe acela care nu ne iubește. Aproape pe toți, la urma urmei, ne iubește cel pe care nu-l iubim. Într-un târziu, mă rog. Mă căiesc. Cer îndurare. Nu mai am timp fizic de îndreptare. Doar mila Domnului mă mai poate salva. Ferice de cel cu păcatul acoperit, scrie undeva, în psalmi, parcă.
Mă trezesc de cîteva ori, în cursul nopții. Sunt deja în toiul coșmarului. Transpir. Mă trezesc în zori, la ora 4. Am avion la 6,50. Șoferul a fost și el în iulie la Paris, pentru trei zile, cu toată familia, într-un week-end. Cu avionul. Impresie excelentă. Ce inconștienți! Nu înțeleg. Încerc să încropesc cu el un dialog, să mă gândesc la cu totul și cu totul altceva decât prăbușirea avionului. Nu reușesc. Parcă mă duc în fața plutonului de execuție. Noroc că vorbește mult. Știe tot. Și încă ceva în plus.
Aeroportul. Terminalul. Mă uit în jur, oameni și oameni. Aer deja occidental, altfel. Nimic nu pare a anunța vreo catastrofă aviatică. Am o figură speriată, n-am nici o îndoială. Suspect de speriată. De suspect. Dac-aș putea cumva să fiu reținut, chiar arestat, de ce nu, bănuit de terorism. Dar toată lumea se comportă normal. Nimeni nu mă bagă-n seamă. Încă aș putea să renunț, dar n-o fac. Nu știu de ce nu o fac. Poate pentru că sunt condamnat la moarte. Mă simt, de mai mulți ani, de altfel, ca un condamnat la moarte. Mă iau după cei din fața mea, scanez biletul de avion. Mă pricep. Deja mă pricep, dar ce folos? Arăt buletinul unei tinere blonde naturale, superamabilă, extrem de drăguță, trec mai departe. Iau tăvițe, îmi pun mica sacoșă, cheile, telefonul, portmoneul, cureaua. Trebuie să-mi dau jos pantofii, a piunat, când am trecut pe sub ceva poartă. Au ceva metalic, posibil pericolos. Probabil vreo baionetă, bine dosită în șpițul pantofului drept. Trebuie să-mi pun „pantofii” albaștrii din pungă de plastic. Dar nu știu să-i desfac. Nu pot să-i deschid, din cauza emoțiilor. N-am unghii, tocmai aseară mi-am tăiat unghiile. Degetele nu-mi funcționează. Funcționez ca în transă. Eu nu mai sunt eu. Înaintez, ridicol, în ciorapi. În ciorapi! Mă reechipez, ajung la un ghișeu, trebuie să arăt din nou buletinul. Funcționarul se uită la buletin, se uită la mine. Se uită pe ecranul monitorului, se uită la buletin, se uită la mine. E cam de vârsta mea. Trece ceva vreme. „Aveți o problemă!” îmi spune. Nu îndrăznesc să mă bucur, nici prin cap nu-mi trece. Trebuie să fie o nimica toată. Mai mult, inexplicabil, mă gândesc că trebuie să ajung la avion. Nu vreau să fug după el, să-l prind în ultimul moment, din alergare, înainte de a se ridica, ca agentul 007. Asta-mi mai lipsește, să mai intru într-o altă panică. Sunt deja mort, nu e cazul să am alte complicații. „Cartea dumneavoastră de identitate este expirată. Încă din aprilie.” ”Cum adică?!”, mă prefac că protestez. Dar nu îndrăznesc să mă bucur. Nici n-aș putea să mă mai bucur, sunt epuizat. ”Va trebui să vorbesc cu șefii mei…”, îmi spune, după care se ridică și pleacă. Revine, în doar câteva secunde, cu un tip blond, situat între două vârste, ce seamănă cu Bjon Borg. Își dau unul altuia buletinul meu, îl studiază, intră din nou pe monitor, își zîmbesc reciproc, ușor, colegial. Mă simt din nou pierdut, mă tem că nu am nici o problemă. Mă tem că este ceva peste care se poate trece. Condamnarea la moarte nu va fi comutată. ”Cartea dumneavoastră de identitate este expirată.”, îmi spune Bjon Borg. „Nu ați știut asta?!” ”Nu”, îi răspund. Chiar nu știam. Nu mint. Nu-mi vine să cred. Există speranțe. Există speranțe? Dar care este verdictul? ”De vină sunt și cei de la agenție”, mai spune B.B. ”O, mă gândesc, cât de mult îți datorez, domnule Claudiu, pentru că, de la bun început, nu ți-au plăcut ochii mei. Mi-ai salvat oare viața? Oare cu bună ștință?” Borg îmi arată buletinul. Îmi arată ceva ce nu știam despre propriul meu buletin. Pune unghia de la arătătorul mâinii drepte lângă data expirării. Are degete de pianist, nu pot să nu remarc. De om de mare finețe. Iar unghia e tăiată frumos, oval. „Ne pare rău, îmi spune, nu veți putea zura cu cartea asta de identitate.” Îmi vine să-l iau în brațe. Mă pot bucura. Îmi vine să sar în sus, așa cum o face Cristiano Ronaldo, atunci când marchează. Îmi vine să fac o glumă: ”Nu, nici nu voiam să zbor cu cartea de identitate, voiam să zbor cu avionul!”, sunt cât-pe-ce să scot din gură. Nu protestez, nu insist, normal, nu cumva să se răzgândească. Nu cumva să se poată, totuși. Înțeleg și accept situația, sunt un cetățean model, instruit, educat, rasat. Care nu pune probleme. Sunt fericit. De multă vreme n-am mai fost atât de fericit. Fericirea există. Îmi maschez cu greu fericirea. A trebuit să existe o tentativă de a zbura la Paris, ca să-mi dau seama că sunt fericit. Ajung în afara aeroportului. Dispar rapid, nu cumva să fiu strigat, din spate, pe nume și prenume. Verific buletinul, în amănunt. Nu înțeleg, era valabil doar pe 7 ani. Nu pe 10, cum credeam. E clar, sunt aerian. (Aflu, după câteva zile că, din nu știu ce motive, a existat o perioadă când cărțile de identitate erau eliberate doar pe termen de 7 ani. 7, numărul desăvârșirii. 7, cifra salvării mele. Nu eram un caz unic, cum credeam. Nu era o greșeală.) Nu mă mai interesează. Îl voi scana și-l voi trimite lui Gabriel, pe mail. Ca dovadă. Am vrut, dar nu s-a putut. Ghinion, vorba electorală a președintelui.
Iau un taxi, ajung în gara Timișoara. O gară la îndemâna oricui. Ce Occident?! De-aici se poate lua trenul cu ochii închiși. Sunt în culmea fericirii. Am rămas în viață. Sunt din nou în viață. Mai am timp să trăiesc, mai am timp să lucrez la mine însumi. Voi ajunge cu bine în gara Arad, în mai bine de o oră, fără să fie nevoie să aplaud. Să aplaude inconștienții. Adio Paris, adio Berenice! Pământul e pământ. Pământul acesta, de care nu mai reușesc să mă desprind. Pământul atât de drag, pe care, de o viață întreagă nu fac decât să mă târăsc. Pe care nu știu altceva decât să mă târăsc. Pentru că numai o minune de-a ta, Doamne, m-ar mai putea ajuta să capăt liniștea, desprinderea și deprinderea zborului.
