[PROZĂ SCURTĂ] În Rai nu există maro, poate umezeală

regisroman
Distribuie:

 

Când o femeie tace, ascult-o!

–  Mă Boule! Măăă… auzi ce zic? Golescu privea cerul cu mânie şi i se adresa. Nu era ţipenie pe acolo, prin bolta înaltă, nu era un motiv suficient de furie doar frustrare că era prea senin. Nu zărea nimic, plictisit de minutele risipite-n van, nici măcar câteva ciori oportuniste, vulturi înfometaţi, rândunici ciupelite ori vrăbioare adormite, ce să caute în văzduhul uscat, pustiu şi fierbinte, soarele-şi făcea de cap fără nicio umbră sau ruşine. De căldură transpira şi se-ntărea apretat cu propria umiditate iar orice protest devenea hilar, până şi vorbele i se uscau în gât. Hainele subţiri îl trădau şi se transformau în frunze veştede ce stau să se rupă, deshidratarea îl năucea, dar era încăpătânat şi nu renunţa să nu vorbească, când era cel mai indicat. Venise fără niciun gând şi pustietatea conjuncturală îl stârnise să-l mărturisească. Era cu soţia, dar considera că-i în siguranţă, liber să vorbească că doar nu făcea trimitere la un fel de trădare sentimentală personală. Gâtul i se usca la fiecare vocaliză, realiza acea senzaţie de fiecare dată când articula ceva, saliva se evapora instant dar mai simţea ca o datorie faptul că trebuia să urle, ironic, să-şi spună oful. Nu-şi mai suporta tăcerea şi laşitatea proprie, prea mult timp a acceptat compromisurile ca să nu încerce, măcar, uneori, să le depăşească. Chiar şi de formă considera că progresează dacă vorbeşte ceea ce gândeşte şi nu se cenzurează, în fine, era suficient să vorbească chiar dacă gândirea nu era cu totul a lui, doar nu era autist. Cu atât mai mult că nu avea niciun public. Risca să ajungă în starea acriticofobă din care ieşea cu greu. Simţea că-i bine să se lepede de compromisurile ideatice, alea după care se ghidează cei mulţi cu raţiuni conformiste, el găsise raţiunile plate, directe, fără sosul economic al corporaţiilor sau guvernelor, nu minciunile generatoare de comportamente umile de cerşetor: îmi dai? Totuşi, făcea parte din turmă numai că-i venea să danseze când nu era cazul pe moment şi se străduia să ignore înţelepciunea tradiţională, cum ignori alcoolul când eşti mahmur nedependent.

Marta căuta să tempereze izbugnirile bărbatului. Toleranţa este mai aproape de fiinţele care oferă decât de cele care primesc sau îşi iau cu forţa. Marta îl trăgea de mână pe Golescu ca pe un copil mic care nu vrea să dea ascultare şi se încăpăţânează să rămână locului plin de frustrări, pofte, isterii şi nerăbdări. Îi respectase personalitatea şi-l corecta rareori ca să evolueze normal. Atunci nu era cazul, mai mult, nu era nici indicată aşteptarea. Decât să rămână aţintiţi în soarele ascuţit şi înşelător era mult mai bine să se deplaseze şi să caute civilizaţia. Maşina li s-a defectat în Bărăgan, pe valea Ialomniţei, după Ciulniţei, un sat uitat de lume între lanurile de grâu. Peste tot era grâu copt, îngălbenit, gras şi micuţ, deloc eficient să reţină razele de soare şi crescut ca un labirint nu-şi prea dădeau seama pe unde o să mai găsească oamenii. Dacă n-o să-i mai întâlnească niciodată? Nu le ardea de cereale, numai de un pat bun şi de-o instalaţie de climatizare eficientă. Nu era niciun copac în jur, niciun deal, nici o turlă de biserică în ţara  bisericilor, stâlpi de electricitate, mori eoliene, avioane care lasă urme pulverizate de particule de apă, nimic. Simţi o smucitură în umăr. Golescu se eliberase şi începu să vocifereze din nou. Asta-i mai lipsea!

Când o femeie tace, n-o contrazice!

– Mă Vacă! India continentală. Vacăăă… auzi ce zic? Tu nu eşti Bărbat! Indicatorul fusese orientat înspre înălţimi, ameninţător. Semăna cu un beţiv pus pe harţă numai că nu consumase nimic, cauză din care era şi mai penibil. Nu-i păsa de ochii lumii ce era absentă în realitate. Când avea ceva de spus, ezita mult să se exteriorizeze, complexat de potenţialele greşeli, minusuri, falsităţi subiective sau generale, dar când realiza că avea dreptate devenea paranoic şi-şi dădea drumul ca un tip grăbit să se autosatisfacă fără să mai ţină seama de altcineva în faţa oglinzii din baia personală. Cum să vorbească la birou sau pe stradă de unul singur? Nu se cădea! Măăă … era enervat, s-ar fi certat cu oricine în afară de nevastă. Nu-i făcuse nimic rău! Nu era musulman.

            O barză îşi luase zborul dintr-o parte a câmpiei deranjată, se pare, de strigăte, vociferări, prezenţa umană, fusese camuflată dar tot se plictisise. Ori era posibil ca ameninţarea să se fi transmis odată cu vibraţiile în şopârliţe, insecte, nevertebrate ce au fost nevoite să-şi găsească liniştea printre crăpături, labiile pământului. Păsăroiul şi-a dat seama că era un eşec natural dorinţa de a-şi satisface instinctele primare în prezenţa străinilor. Oamenii au rămas muţi. Marta şi Golescu. Chiar n-au mai văzut înaripată atât de mare! Poate în documentarele televizate despre jurasic . Imensă. În reprezentările lor erau fixate numai păsărici mici şi zgribulite, ori maximizat prin porumbei cenuşii şi pestriţi, fără conotaţii sexuale. Naivi. Chiar au simulat că aleargă după barză, au făcut câţiva paşi iuţi, urmărindu-i umbra, zicându-şi  că au timp să se răcorească, adăpostească dar s-au înşelat, obosiseră şi se încălziseră chiar mai mult. Zbura nătâng, zvâgnit, se-nălţa mai repede decât erau în stare s-o urmeze.

– Tu eşti Femeie! Nu poţi să fii altceva! horcăi Golescu respirând greu din cauza efortului.

Răzvrătit de-a dreptul, luase o piatră sau o bucată de ţărână uscată şi-o azvârlise înspre cer. Tot alte păsărici iluzorii urmărea, chiar de era cu însoţit de consoartă. N-avea prea multă forţă după traiectoria scurtă. Căzuse repede. Se înfuriase, deşertându-şi gândurile pe toate frustrările acumulate, era cazul să se descarce. Cum să nu fie iritat de atâţia impostori? Peste tot dai de ei, imaturi, naivi, cămătari interesaţi de satisfacerea finitului propriu, după ei, nimicul.

Când o femeie tace, n-o întrerupe!

– Cum să dea naştere un bărbat lumilor? Nici pomeneală. Androgin şi vagin! Elementele de bază. Ochii îi spumegau de furie ca unui om normal care vobeşte cu pereţii sau care nu este băgat în seamă de persoana venerată, de cea căreia i se adresează. Tu eşti femeie şi îl păcăleşti, mă seduci, ne iluzionezi, ca de obicei. Îţi stă în fire să-ncurci, să amăgeşti că suntem noi, stăpânii, când colo, facem doar ce vrei! Aşa-i? Trăzneşte-mă de mint! Acum! Se cam dădea mare. Ţanţoş şi-a îndreptat coloana şi a tras bine în piept, aer. Şi inconştient sesiza că şansele de-a fi fulgerat erau mici, ţipenie de nori, alta ar fi fost situaţia în care se pregătea de-o furtună. De unde? Nu-i păsa. Măcar şi-a mărturisit cu voce tare gândul, cel în care credea tot mai mult în ultimii ani şi pe care nu avusese curajul să-l spună de teamă, superstiţie, indiferenţă. A greşi înseamnă a fi lovit în cap sau trăznit instantaneu când treci pe culoarea verde a semaforului.  Sau a crede în sinceritatea celor care vor neapărat să te convingă că-ţi faci bine băgându-ţi brişca-n foale: e la modă, e util, atingi visul, adoima cu a mânca orez de plastic, ori a te propulsa spre rai c-o specie de explozibil.

Când o femeie tace,iubeşte-o, poate să iasă ceva fain!

– Veselie! Marta. Te vreau! Aici şi acum. Serios. Marta. Îşi reveni Golescu, întristându-se că se enervase peste măsură, trecea uşor de la o stare la alta când stresul îl plictisea mult prea mult. Enervarea îl excitase şi erecţia îl temperase prin devierea gândurilor. Şi dacă se pornise aparatul, de ce să nu-l folosească? Aparatul represiv, conector reinterpretat ca simulacru prin conotaţiile ruseşti. Când se porneşte nimic nu-l opreşte. Tăt înainte. Până când îşi atinge obiectivele. Cu ajutorul altora, ori propriu. Nimic nu-i stă în cale. Picioarele nu-l ascultă chiar în momentele în care ar fi fost indicat să socializeze cu gândurile personale. S-ar fi bazat pe libertate, un fel de liber arbitru cinic şi subiectiv. Îţi poţi imagina nu orice lucru, ci doar prejudecaţile învăţate de la alţii.

– Ce-ai spus? întrebă cu naivitate, ne-venindu-i să creadă ceea ce auzise.

– Marta! Bucurie. Dezmăţ intelectual. Hai să ne iubim,,,, te rog, se căciulea ca un căţel flâmând interesat de mâncare.

– Ce-ai păţit? conchise înspăimântată Marta. Ideea unui act intim indecis şi sec, usturător de transpirat o îngrozea. N-avea chef defel, nu-şi propusese aşa ceva şi dacă-n imaginaţie nu şi-a făcut loc, atunci în nicio altă parte nu putea să se-ntâmple. Nu era dispusă la niciun act caritabil.

– Îţi dau dezmăţ! Golescu era mărinimos şi-i revenise pentru câteva secunde stima de sine. Ignora zbaterea ochiului stâng şi cârcelul de la gambă care-l făcea să şchiopăteze. Cum s-o prindă?

– Ce-mi dai? Te-ai prostit rău. Rău. Rău.

– Ceva? Ohh… de când aştept. Staiii…. se lăsase în fund. Marta se grăbea făţiş şi n-o putea prinde. N-avea chef de nimic pe căldura aia. În praful de pe drum sau între spicele uscate din lan. Să-i intre vreo gângănie în zonele dorsale. Era alergică la praf, o specie de acarieni sau prostie. Nu. nu. Sau să o pişte vreo furnică din zona inghinală. N-ar suporta. Şi apoi cum s-ar spăla? N-aveau apă. Unde-i apa când ai nevoie? S-ascunde bine! „Ce proşti sunt…” gândea, amintindu-şi discuţiile şi socializările feminine. Din cauza sexului pe grabă, superficial, nătâng preferă cardurile şi banii, măcar nu au pretenţii mari. Ştiu ce le pot oferi şi că-s limitate, indiferent de linia de credit acordată!

– Muiere. Golescu rămase în şezut la marginea drumului. Trist. Nimic din ceea ce-şi propusese nu-i ieşea în ziua respectivă. De-ar avea o ţigară. S-o mănânce. Că i-ar trebui şi foc.

– La revedereeee…. strigase Marta din depărtare. Golescu se aşeză. Nu mai avea putere să facă niciun pas. În plus.

– De-ar muri toate femeile din lume! Şi ar rămâne numai una, îşi privea soţia cu nostalgie, întrebându-se de i-ar conveni o asemenea situaţie. Să fie unica! Cu adevărat.

Femeia este adevăratul măr al discordiei, doar că, într-o clipă narcisiană, a fost atribuit tot zeităţilor, pentru ca bărbaţii să râdă ca la o bârfă în care nu recunosc că despre ei este vorba. Câtorva. Unele-s de-a dreptul proaste fiindcă nu-şi dau seama de puterea pe care o au. Şi-i lasă pe cei declaraţi stăpâni ai nimicului aproape să le violeze, închizând ochii şi amintindu-şi clipele frumoase, pacifiste din copilărie sau din alte locuri neumbrite de puterea brută, financiară, decidentă. Ca la anestezist nu simt mare lucru. Doar ideea că trebuie să se termine odată. O să fie mult mai bine, atunci! Acceptă cu stoicism chiar şi clipa eliberării de tiranie, sunt stăpânii a ceva şi nimicul este un lucru. Apropiat de moartea indusă. Firesc. Le este prea frică să se elibereze instant. Şi-i normal. Discordia a aruncat o femeie între zei, nu un măr între zeiţe, paralogismul real este simplu: „celui mai puternic” şi, de atunci, ei au început să mintă.

Când o femeie tace, înţelege-o!

– Poftim! Marta revenise. Nu se ştie prea bine de era bine sau rău, dar revenise. Dezbrăcată. Complet. Şi cum putea să arate altfel, decât ca o femeie trecută de ultima maturitate. Păşea normal, nu ca o vampă disperată sau ca o femeie fatală doritoare de noi cuceriri vechi. Nu prea se aştepta la nimic bun. Rău. Simţea nevoia să nu-l părăsească. De ce să fugă ca o frigidă? N-avea sens. Aşa la cincizeci de ani. Nici suplă, nici agilă. Mai mult şleampătă şi cu musculatura atârnându-i, sânii bălăngănindu-se caraghios.

– Păi, ce? La asta se reduce relaţia noastră? Golescu dădea înapoi. Marta se oprise la o distanţă publică şi zâmbea între marginile fizionomiei mascate relativ dispreţuitor.

– Nu asta-ţi doreai cel mai mult?

– Ba da! Libertate de-a face ceea ce vreau!

– Iată-le!

– Sunt seci.

– Condimentele-s în jurul tău. Numai să le vezi. Pune câte vrei, dar ţine minte că alegerile făcute ţin de trecut, nu de alte timpuri. Surplusu-i greu de eliminat.

– Ştiu! Dar mi-e frică de prea multe arome. N-aş ştii ce vreau. Deşi le folosesc mereu. Din plictiseală.

– Tot naiv ai rămas!

Sunt bărbat. Dar îmi dau seama că lumea ar fi mult mai bună dacă ar fi condusă de femei. Nu de feministe, de cele care imită comportamentul masculin. Ci de femei sensibile, vibrante, bune, senzuale, dătătoare de viaţă fără interese cinice, absurde, marcate de nevoia de supravieţuire. Tocmai ideea că oferă viaţă dezinteresat constituie avantajul lor major, nu-s profitoare prin natura lor, doar ei le-au făcut astfel.

 

Categorie: Cultură
Etichete: cultura, literatură, proză scurtă, Regis Roman, rubrici
Distribuie:
Articolul anterior
[ROMAN FOILETON] Metamorfoza (6)
Articolul următor
România (prin) obiectiv

2 comentarii. Leave new

  • avatar of stepan aurelia
    Stepan Aurelia
    21 mai 2016 12:14

    Consider că scrie bine ….autorul, dar prea vulgar ! Vulgarul …e prea mult şi aşa in viaţa noastră…să-i mai punem o picătură este deja dezastru şi nu artă ! Iar scrisul consider artă ! Da ! şi scrisul e artă, …şi încă ceva : lecturând cauţi ceva frumuseţe sufletească şi din interiorul autorului …… să nu-ţi pui…” o parte din suflet pe tavă…” spunea cineva …nu se poate numi artă. Că este corect sau nu ce am scris aici …aşa gândesc eu…. dacă am supărat …nu-i bai ! de citit tot voi citi în continuare articolele lui Regis Roman . Vă salut !

    Răspunde
  • Cu tot respectul doamna Stepan Aurelia, pe mine nu m-ati suparat, de vreme ce sunt, din intamplare, autorul… aveti perfecta dreptate in observatiile facute si n-as putea sa va contrazic cu nimic, nici macar cu ideea ca arta in era asta postmoderna trece putin de conventional si realizeaza o interogare a sinelui, mai degraba a inconstientului, iar despre realismul promovat in cultura noastra sunt cam satul… sa fiu sincer, mi se pare atat de banal incat nici propusii pentru Nobel nu pot decat sa-l prafuiasca si plutesc in supermediocrie, dar sunt venerati, totusi eu despre praf nu o sa scriu niciodata nimic,,, imi cer scuze,,, sper ca nu v-am suparat!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

balcea 1

Domnul Bovary

Motto: „…domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în nişte afaceri cu recrutarea şi silit în acea vreme să-şi dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale…