M-am îmbrăcat în costum popular. Nu prea eram ţăran de vreo trei generaţii, dar eram trist de la naştere. Sau poate că eram ţăran dar mă iluzionam că nu-s, nu conştientizam ideile cretine motivate de excesul de zel şi slugărnicie. Câte lucruri nu le facem din perversitate şi indiferenţă? Şi cu cât sunt unii mai supuşi cu atât se străduie mai tare să sugă orice anus ca pe-o acadea dietetică. Oricum, deveneam mai sobru pe zi ce trecea din politeţe, reacţia unui om normal, nu a unui parvenit. Epatam de simplitate şi nu doream să atrag atenţia, dar mă revoltasem fiindcă era interzis, mai nou, să îmbraci hainele tradiţionale de nu erai un autentic, chiar mă consideram în adâncul meu ţăran şi aveam o plăcere nescrisă să le fac în ciudă idioţilor, autorităţilor vulgare şi ipocrite, celor care impun plini de saliva recompensei enormităţi pentru a face pe plac unora, molfăind continuu bătaia de joc sugerată şi instantaneu asumată. Nu-mi propusesem să redevin agrar, adică altfel decât sunt, dar prostia trebuie exagerată ca să fie recunoscută, evoluasem şi nu-mi dădeam seama de ce trebuie să dispărem ca naţiune de vreme ce nu încurcam, ameninţam, oboseam pe nimeni. Cei obedienţi ştiu că altfel nu-şi păstrează posturile şi-şi vând orice, inclusiv părinţii, pentru bani sau fârâmituri culturale. Ori devin un fel de nomanzi, că ţigani nu le mai poţi zice, e interzis pornind de la unii consumatori legitimi de droguri uşoare, astfel că au legitimat vânzarea şi a copiilor, doar faci alţii, uşor, la beţie, patriarhatul descreştinizat şi acceptat de ăia ce fumează prea multă iarbă injectabilă.
– Fă ca mine! Fă ca noi! un cor de voci care nu erau numai în capul meu, vedeam zilnic, în exterior, îndemnul materializat în societate. Mai mult, exclus e cel care nu face ca restul! Cine-i mine? De vreme ce-i indiferent în întregime faţă de ceilalţi? Şchiopătam. Mergeam de mai multe ore şi n-aveam de gând să mă opreasc. Haihui, alandala. Viaţa-i scurtă şi merita să urmărească linia trotuarelor, orizontul vag descris, hazardul ce o să mă smulgă din visare, doar atunci odihna mă va cuprinde.
Am luat o tunincă pe mine. Vă daţi seama ce caraghios deveneam, datorită propriilor eforturi. Mi-o făceam cu mâna mea şi nu era nimic sexual la mijloc! Tuninca este o cămaşă lungă pe care era indicat să n-o vâri în pantaloni, nu prea aveai cum şi era prea mult pentru orice om sau nimfomană. Ajungea până la genunchi şi n-avea cusătură la umeri. Un fel de sac pur, crem sau alb dar călduros, dar tradiţional. De ce să-mi uit cutumele? Fiindcă au existat în ideologii îndreptate împotriva umanităţii? Păi, n-aveau nimic în comun cu locurile astea! Metafizica germană a secolelor trecute a format analfabeţii relaţionari, apărând cele mai mari enormităţi de la războaie până la comunism, nazism şi fascism. Să răspundă ei pentru faptele lor. Trist e că n-au învăţat nimic despre umanitate.
Chiar şi cu tuninca, nu era zi, nu, nu, fără să devin deprimat tot mai rău. Când soarele apune te prinde întunericul şi transpiraţia se răceşte iarna, te doboară mai rău ca deshidratarea, îţi îngheaţă pe piele şi se face ţurţuri. Noaptea e bună la ceva, îmbucură creierul suprasolicitat de nimicuri, e folosită la depăşirea tristeţii ca exerciţiu simplu de umplutură. Da-n somn eram tot singur. Vai de sărmanul care nu regăseşte bucuria-n lucrurile mici sau mari. – Vai de mine! Feriţi-vă…!
Tuninca mi-am strâns-o la mijloc cu un brâu înflorat, acolo ţurţurii n-aveau libertatea să se formeze. În roşu şi negru. Nimic alb. Nicio altă nuanţă. Talia era evidenţiată şi de-aş fi avut burtă crescută nefiresc, exponenţial, nu aveam, stomacul se plia perfect pe şirea spinării care se unduia la fiecare pas ca o trestie plictisită de nehotărârea curenţilor.
Am înţepenit şi meditam că cine n-a fost supărat în modul tragic măcar odată în viaţă este ori fericit din naştere ori mincinos. Totuşi, primii există doar în icoane şi simboluri. Mă vedeam deplorabil ca o frunză acoperită de miresme unori flori pe care nu eram în stare să le imit. Fiind tot-timpul supărat norii jucăuşi mi se păreau penibili de indiferenţi, colorile dezbrăcate de explozii deveneau fade şi unica femeie cu care m-aş fi încurcat, la propriu, ar fi fost moartea. „fă ca mine”. Măruntaiele mă îndemnau să dispar, să mă topesc, să devin un nimic. Trupul că nu mai asculta, se revolta definitiv şi tindea să evadeze, greaţa mă învingea definitiv ca semn de înserare rapidă. Depresiv. Pe zi ce trecea deveneam un căcat mare şi puţin mândru. Oricine este trist, dar nu ca mine fiindcă reuşeşte să evadeze când înţelege că alţii sunt nenorociţi cu adevărat. Eu. Lamentări fără sens. Ca să învingi tristeţea îţi trebuie concentrare şi răbdare, le-am pierdut pe amblele. Reculegerea în divertismente chicioase, bune din disperare sau frică, nevoia de a râde, hlizli, încălzi constituie atuul folosit de terapeuţi pentru a face din otravă apă folositoare sau invers. Rânjetul reduce eternitatea, universul la un sine care rămâne-n expansiune, tristeţea-l estompează, da se iluzionează că învinge vidul în mod continuu. De ce să oprim evoluţia? Mai corect este să rânjim ca tâmpiţii! Rânjetul cel mai mare este dezvoltat prin înghiţirea altuia mai mic şi aşa mai departe! Rânjetul evită şi fuge de ceea ce-l deprimă, în mod natural. Rânjim doar când minţim, furăm, dispreţuim. „fă ca mine”.
De-atâtea gânduri regretam în ton cu respiraţia, n-aveam ce face, tradiţiile-s tradiţii, că am luat iţari peste pulpe şi glezne. Şi aşa nu mergeam la femei, de ce să mă feresc? Cum este să te îmbraci cu nişte craci lungi de doi metri de material? Nasol. Erau din lână cu bumbac, nu din carne. Nu erau pulpe de damă, erau un fel de pantaloni de vară folosiţi şi iarna pe sub alţii. I-am tot rostogolit şi încreţit la glezne, oricum cădeau după gravitaţie, firesc. De ce naiba se îmbrăcau ţăranii aşa? Poate din economie, îi scurtau periodic. Nu ştiam.
M-am împiedicat la figurat şi nu mai pot să ies afară din împleticire, cădere, dărâmare. Mă scuturam fără să fiu în stare a mă curăţa. Apoi mi-am amintit de frica faţă de boli şi tristeţe. Iar simţeam conjunctura nefavorabilă! Ce bine de cei care nu pot fi trişti. Îi invidiam. Nu-s defel empatici. Unii chiar devin nonumani, nu mai e cazul să ne temem şi de inteligenţa artificială. Oricum umanioara este programată să reajungă maimuţă îndoctrinată într-un concurs câştigat de grupul care are câţi mai mulţi adepţi. Şi opusa e cea mai rea: cine nu face ca mine e împotrivă şi merită exterminarea. Binele atrage răul din cauza unor idei concurenţiale. Sau despre cum o să dispară umanioarele. De parcă cei care hotărăsc soarta multora-s fericiţi că trag sforil! Rahat. Poate la început! În niciun caz nu, până la urmă. Dumnezeu este trist dar nu se poate sinucide, restul au libertatea şi chiar o fac ironic, fără să sesizeze măcar consecinţele asupra lor.
– Nu. Da. Nu, nu…
„Ce caraghios e să fii trist şi singur!” lucrul ăsta-l repetam de multe ori, de prea multe ori periodic. Indiferent unde mergeam, cu cine mă întâlneam, vorbeam, zâmbeam, discutam, futeam. Eram un şomer mediu, locurile călduţe-s ocupate şi aveam atât de mult timp încât nu ştiam ce să fac cu surplusul. Orice făceam tot gândul nefiresc mi se strecura prin minte. N-aveam niciun ţel, lucram numai la negru să dau cu tifla peste nas statului şi impozitelor, trăiam din ajutorul de şomaj sau de întreţinere, mă stafideam zilnic fiindcă banii mi se păreau prea murdari şi nefireşti. N-ajungi la fericire prin intermediul lor. Babalâcii sau prostovanii cu diplome false au umplut lumea. Şi nu prea ştiam ce să fac cu timpul. D-aia eram trist. În realitate nu depuneam niciun efort ca să trec dincolo, în viaţa reală clocită de impostori. Mă complăceam în situaţia insalubră, murdară, lipsită de perspective, evitând prostituţia intelectuală sau fizică.
Cămaşa pe care mi-am luat-o peste piele era cu barburi, un fel de urmă mocănească a originii mele pe care am auzit-o dar am ignorat-o până atunci, n-am avut cum să o înmoi în zer, s-o fac impermeabilă, am luat ceva chimicale pentru apretare, ar fi fost suficient, dar am gătit o reţetă bio de întărire cu făină de grâu. Aşa am făcut şi o priveam cu admiraţie după ce s-a uscat. Poate germinez mergând prin ploaie! Ar fi fost inedit să devin verde fără să fiu şi extraterestru.
– Porcuşorule! Vii? Ai chef? a întrebat o târfă pe lângă care trecusem. Ajunsesem din neatenţie în zona aceea îmbrăcată în promiscuitate pe care o suportă orice oraş. Îmbrăcată sintetic, strident, cu picioarele dezgolite şi epilate, n-avea ciorapi. Probabil nici chiloţi. O fi fiind epilată total? Nu-mi păsa. Dar parcă aşteptam să-i iasă din dos aburi. Neh. Economia timpului. Proporţionate. Cumva. Văzusem o grămadă distrofice. Alea anorexice erau cele mai caraghioase. Mai ales când făceau cu ochiul, vrând să pară senzuale. Pleoapele se mişcau ca în reluare, cu încetinitorul, obiect de studiu pentru începători şi iniţiere. Pentru ce o făceau? În realitate erau şi cam tuciurii. Din cauza noapţii sau aşa le vedeam. Cui îi pasă? Surâdea tăios şi avea dinţii albi. Unele erau ştirbe. Asta nu. Cu dinţii puşi, precursori de proteze. Câştigul uşor tâmpeşte oamenii. Pe cei fără idealuri. Aproape pe toţi. Faţa îi împietri când undele unui girofar s-au strecurat până la ei şi târfa s-a ascuns grăbită după o clădire. Mergea apăsat, mărunt şi repede ca şi cum ar face pe ea şi căuta o toaletă. Ambulanţa l-a depăşit în câteva secunde. Răsuflă uşurat că nu mai trebuia să vorbească sau să asculte alte comentarii comerciale. Vrei? „fă ca mine”. Ca să depăşim tristeţea trebuie să jelim, să plângem, să ne tânguim. Numai aşa o să ajungem la prima bucurie. N-o să verse o lacrimă pentru el niciodată. Nu merită.
Agasare. Cerşetorii şi prostituatele se bazează pe agasare ca să obţină ce vor. Eram îmbrăcat ca un ţăran şi mă abordase. Era disperată, probabil. Şi nu poţi scăpa decât dacă ai noroc sau de-i convingi că nu pot să te folosească. N-aveam nimic, eram pur şi dematerializat ca şi tuninca, să nu spun falit. Deveneam şi mai trist, meditând că nu pot satisface aspiraţiile materiale ale unei traseiste. Unicul ratat autentic, dar măcar conştientizam că-s neputincios. Viaţa ne pune constant în conjuncturi absurde. Să-ţi accepţi moartea spânzurat în erecţie sau bând otravă cufurit, fiind nevinovat, cel puţin din prisma adevărului socratic. Totuna.
– Hei! Îl striga când se întorsese, tropăind la fel de grăbită şi apăsat, dizgraţios.
Bărbaţii ce se grăbesc sunt comici, femeile-s caraghioase fiindcă nu le stă în caracter să se precipite. Nu prea ştia merge pe tocuri. Puţine femei ştiu dar sunt constante, insistente, vor să atragă atenţia cu orice preţ. Se încorda şi controla prea tare caldarâmul la fiecare pas reuşit în echilibrul fragil. Chiar era disperată. N-am băgat-o în seamă, jucam rolul unui ţăran supărat, deşi vedeam cu coada ochilor cum îi trepidează fesele ca la un modeling penele împinse cu furie în coc sau ţâţe. Curvele sunt singurele fiinţe cărora le e frică de toate instituţiile şi încearcă să le evite. Cum să trăieşti în afara lor? Poate şi el era o curvă! Uneori le foloseam ca drog, să uit, dar nu mai avea niciun rost. Se făcuse noapte şi, din cauza tristeţii care se amplifica, nici nu mi-am dat seama. Aşa era. Tristeţea uniformizează timpul în mod irevresibil şi impardonabil, îl umple cu linişte. Ştii că eşti acolo, înăuntru şi nu mai poţi să ieşi. Măcar ai ceva propriu. Nu e nici măcar ca-n închisoare, unde ai un termen limită, e atemporală. Şi curvele sunt detestate în mod firesc de oamenii normali. Un fel de spirit incestuos prin care întorci spatele depravării în aceeaşi măsură în care fugi de tristeţie.
Mi-am luat opincile la spinare, cum îi stă bine oricărui ţăran fals, papucii ăia primitivi din piele sau cauciuc ce au în loc de şosete bucăţi de ţesătură şi care n-au numere, numai un şiret lung pe post de şarpe constrictor. Uneori, spre nedumerirea femeilor, bărbaţii le evită ca să nu le dezamăgească şi ele consideră că-s urâte. Sau chiar sunt urâte şi n-au chef să se-ncurce. Ori le place liniştea atât de mult încât nu vor să audă tonalităţi înalte.
Noaptea e ciudată în oraşe. Măcar în afara lor există umbre nedefinite de care te poţi speria, dar în spaţiile civilizate singurul inamic e tot omul. Nu ştii din ce parte te poate lovi, printre blocuri, clădiri, canalizări, fugind pe trotuare sau coborând din maşini cu numere măsluite. Nu-i tare să vorbeşti despre curve şi despre tristeţe, dar viaţa obligă constant să reanalizezi lucrurile nedorite, frivole, negative. E promiscuitate, nu-i rai. Aici trăim chiar de întoarcem spatele, ochii, gândirea. Aici simţim chiar de ne iluzionăm că-i sublim banalul, repetitivul, dezmăţul inutil. Lucrurile trebuie să fie simple: soţii cu soţiile şi celibatarii cu toţi. Indiferent de nepotiviri.
– Aşteaptă puţin…. un glas gâfâit şi fragmentat de saltul pe tocuri. Prostituata îl urmărea. Era ca un copil care se ţine scai de un adult care-l refuză fiindcă n-are timp, încurcă unele planuri. Avea o fizionomie timidă, nu împopoţănată cu aere de superioritate, de tăntălău rigid ori femeie fatală sigură pe sine şi vitezistă. Se încrunta când vorbea ori când nu era băgată în seamă, fără să-şi dea seama. Apoi îşi ţuguia buzele. Asta era sexi la o tipă, când era nervoasă şi încerca să joace un teatru disimulat. Se înfuria turând în minte ca o maşină. Nu înţelegea ce dracu n-a înţeles? Cel mai aiurea este când eşti iubit şi nu poţi răspunde cu aceleaşi sentimente! mormăi fără să fie auzit, de parcă s-ar îndrăgosti vreodată de-o curvă! Îi plac romanele inedite nu cele mediocre, comune, banale. Îşi justifica mai mult respingerile alese. Alerga să-l ajungă. De-ar iuţi pasul nu l-ar prinde. I se părea absurd să fugă de-o femeie, „fă ca mine”, dar câţi nu fug? De ce-ar evada când nu simţea ameninţare? Poate greaţă calmă ca fundul unui lac glaciar. „fă ca mine”.
Aveam şi pălărie, un fel de clop moţesc. Mi-l rearanjam fiind cam mic, îl găsisem într-o piaţă de vechituri şi nu se aşeza pe ţeastă tocmai normal, dar cine se răzvrăteşte faţă de poruncile impuse subtil sau explicit nu-i neapărat şi normal. „fă ca mine”. Posibil să fi fost şi căpos, din copilărie, îmi tot aluneca într-o parte şi panglica funebră se descentra. După dunga neagră ce-l segmenta aveam o vagă bănuială că-i o pălărie folosită pentru îngropat morţii, dar alternativă n-am avut, achiziţia s-a limitat la disponibilitate. Găseşti plastic pe post de hrană, îl cumperi, îl mănânci, refoloseşti etc.
– Ce vrei? a răsunat o întrebare plictisită de propria vorbire. Ţăranul s-a oprit, arăta ca un pierde-vară autentic: indiferent, calm, sictirit. Pantalonii de lână nu erau tocmai neondulaţi, cămaşa lungă purtată două zile la rând se tot flendura, după vânt, părul răzvrătit chiar de era tuns scurt, ţâşnea de sub clop, unele smocuri stăteau drepte iar altele linse, niciunele întortocheate, poate ceva ondulate. Un cioban caraghios care nu încerca să-şi revină cu alcool, droguri sau tratament. Se accepta în modul firesc, nicidecum disperat. De ce şi-ar alunga unicul lucru autentic ce-l purta înăuntru şi nu deranja pe nimeni?
– Ajută-mă!
– N-am bani! Rosti monosilabic, suficient de tare şi neutru, nu era auzit de nimeni da-i era ruşine să socializeze c-o prostituată şi să fie văzut chiar accidental în atare ipostaze. Bunul-simţ al unui orăşel conservator îl marca. Trebuia să se şocheze pe sine. N-avea timp de aşa ceva. Bănuia că o s-o îndepărteze definitiv. Dădu şi din umeri sictirit. Când nu mai avea chef de discuţii se izola, întorcându-se-ntr-o parte şi dând din umeri, ca tot românul. Vorbea singur, doar era singur şi nu-i obosea pe ceilalţi. „fă ca mine”.
– A. Ajută-mă, te rog.
Picioarele i s-au supraîncălzit. Obielele nu erau tocmai comode. Iarna înmagazinau frig iar vara transpiraţie, totuşi izolau armonia interioară de prostia şi nesimţirea externă, dăruiau un fel de pace subtilă, lucrul ăsta nu-l înţelege nimeni din afară. Impulsul de a răspunde pozitiv unei rugăminţi l-a învăţat totuşi din copilărie şi nu l-a uitat. Numai pe el refuza să se asculte. Să se-ajute. N-avea importanţă! Iubea oamenii, îndepărtându-se de ei. Cu cât se înstrăina mai mult cu atât îi preţuia mai tare, însă ura faţă de sine creştea exponenţial. Nu mai putea nici măcar să râdă când îi vedea lacomi sau supuşi, conformişti sau idioţi, hoţi sau tâmpi şi, spre nedumerirea lui, nu-i trezeau nici sentimente de dezgust sau ură. Îi respecta necondiţionat ori impus. Numai el nu făcea parte din cercul oamenilor. Era interzis.
– Ajută-mă… repetă de câteva ori traseista, făcând o mutră îngrijorată, scuturându-şi mâinile ca şi cum ar fi fost pline de făină, căutând îndepărtarea particulelor puţin vizibile, fâstâcindu-se, ezitând nervoasă, controlându-şi cuvintele să nu le stâlcească.
O fi fiind debilă? Schizofrenică? Nu înţelegea cu ce să o ajute şi de ce era speriată. Nu-l interesa, totuşi era o rugăminte. Peruca, purta o perucă de un roşu aprins, creaţă, sintetică iar urmele îndepărtate de faruri ale maşinilor o arătau aşezată invers şi alunecându-i din această cauză pe frunte. Parcă era o rusoaică îmbrăcată chicios. Cu mişcări fireşti, îşi aranja câmpul vizual, despicând bretonul absent.
– Cu ce? Majoritatea n-ar fi ajutat-o decât interesaţi. În fapt, n-ar fi ajuns în acea situaţie. Tocmai de aceea se spune că numai proştii fac bine, să se justifice contrariul, fă rău, nu fii fraier, needucat, empatic, nu câştigi nimic, concurenţa-i o mamă virgină! „fă ca mine”. Dă-i dracu pe ceilalţi, posesia e arma înţelepciunii! „fă ca mine”.
– Mă urmăresc trei tipi, doi mai negri şi unu mai puţin, dar era noapte. Şi mă strigau: „curvă”, „capră”, „curvă”. Da nu-s capră, sunt om. Am impresia că vor să mă bată şi să mă violeze! Am şi eu drepturi. O fac cu cine vreau.
– Drepturi?
– Da, da.
Golescu nu mai putea râde. Uitase. Era ca o imprimantă care lista orice, la comandă, fără să înţeleagă consecinţele şi nu învăţase ironia. Stătea de vorbă cu o prostituată care se plângea că unii vor s-o reguleze. Or fi fiind refugiaţi? Dracu ştie. Fabulaţii. – Du-te la poliţie. Sună la 112, te pot ajuta mai bine.
– da. da. aseară m-au fugărit o jumătate de oră. Nu părea că auzise ce a spus Golescu. Cunosc un bloc dezafectat foarte bine şi acolo i-am încurcat şi m-am salvat. Înainte i-am văzut din timp că au revenit din nou în locul unde lucrez. Probabil mă caută.
– Ajută-măăăă,… hohotea înăbuşit, alunecând sau aruncându-se într-o parte, prinzându-se de braţul stâng.
Până să-i răspundă simţi câteva pietre zburdând pe lângă ei. Ca-n copilărie. Tot timpul auzea obiectele aruncate care se îndreptau spre el. Uneori era suficient să se ferească, alteori nu. S-au oprit. Indivizii acţionau ca o haită de animale de pradă şi încercau să-i intimideze, să-i despartă. A dat din umeri. Nu era treaba lui. Rămăsese în urmă. Ea o zbughise isterică şi a căzut la prima piedică ce i-a fost pusă. Nu a fost greu. Apoi i s-a făcut milă. Era trist, dar mai păstra o doză de autoprotecţie, pe undeva prin izmene sau aiurea. Au prins-o şi încercau să o târască mai departe astupându-i gură să nu ţipe, striga înfundat. Ea dădea din picioare şi-şi ferea capul să-şi elibereze gura, moment în care ţipa ca un porc pe cale să fie castrat. N-a vrut să acţioneze la început apoi a văzut că se întunecă definitiv în jur, luase gândirea de nebun ce îl cuprindea când se-nfuria, i-a împrăştiat cu nervi, spumegând, tremurând, uitând orice instinct de conservare, folosindu-şi pumnii ca nişte pietre, nu simţea durerea, numai ură deplină, degetele-i pocniseră de câteva ori, se vor umfla bine, or fi fiind şi rupte, unele, va vedea mai încolo. I-a surprins intrând între ei şi lovind ca orbul, unde apuca, un ţăran, ce mai. Şi de-o fi să mor, să mor! gândea orbit de excitaţie. S-a sfârşit. A fost suficient să fugă unul, ceilalţi doi l-au urmat. Ameninţarea s-a terminat pe atât de repede pe cât a început. Tipa era întinsă pe jos şi gemea de durere. Au fâstâcit-o rău. Câţiva trecători îndepărtaţi s-au apropiat cu prudenţă. Până atunci au privit ca la circ hărmălaia, încăierarea. Nu le-au venit în ajutor. Au stat deoparte, încremeniţi. Poate sunaseră la poliţie, urgenţă. Nu ştia. O femeie mai în vârstă a ajuns prima lângă tipă şi încerca să o ajute să se ridice în picioare, aranjându-i hainele dezordonate înainte. Nu era în stare.
– haide maică, hai în picioare. „fă ca mine”.
Nu putea. S-a îndepărtat. Ce să mai facă acolo. Oricum s-au strâns ca la circ în jur şi-i dădeau sfaturi. Cum să respire. În ce parte să se aşeze până vine doctorul. O întrebau cine este, de unde este? De parcă nu vedeau sau aveau semnificaţiie întrebările curioase. Plecase. Erau un ţăran, doar. Nesemnificativ. Inautentic. Sirenele unei salvări se vedeau îndreptându-se înspre locul pe care l-a părăsit. Răsuflă uşurat. Şi auzi un ţipăt, cam nefiresc, isteric, bizar, chiar i se părea că-i era adresat. Trist.
– cu circumscrişii n-o să mă culc niciodată…. să şi-o taie definitiv din partea mea. Doar nu aşa i-a lăsat Dumnezeu.
